Voi, cei suficient de… vechi care aveţi, asemeni mie, amintiri din epoca pre-decembristă, închideţi ochii şi folosiţi-vă un pic imaginaţia: cum credeţi c-ar fi fost prin anii ’70 să găseşti în parcuri toată ziua atâţia alergători, şi-n plus echipaţi din cap până-n picioare ca cei de azi? Câtă stupoare ar fi stârnit colanţii noştri post-decembrişti, dar mai ales fenomenul alergării în masă de dragul alergării?
Cum s-ar fi uitat din spatele perdelelor vecinele la doamna de peste 75 de ani pe care o întâlnesc dimineaţă de dimineaţă în parcul meu, gătită corespunzător cu tot cu colanţi de cea mai bună calitate şi alergând ca o gazelă? Stilată, cu părul impecabil prins într-un coc, ideal îmbrăcată pentru sport, îi trădează vârsta doar postura adusă de spate şi ridurile. În rest, senină, rapidă, neobosită, răspunde saluturilor admirative ale trecătorilor.
Mai e un domn, aş zice că pe la 80 de ani, înalt, slab, foarte sociabil. Lui îi recunosc de departe picioarele lungi, de barză, pantalonii mulaţi şi hanoracele moderne. Are alt stil: mai întâi merge ce merge, intră-n vorbă ba cu unul, ba cu altul – cel mai probabil figuri cunoscute, pentru că în parcurile mari ne cam ştim între noi, plimbăreţii conştiincioşi. Până la urmă îşi alege un coleg sau o colegă de alergare şi parcurge aşa restul turei. Oare despre el ce-ar fi zis vecinii pe vremuri?
Dintre tineri – adică până-n 60 de ani – îl ştim cu toţii pe alergătorul desculţ sau cel mult în papuci de cauciuc. E evident că nu-i sărman pentru că în sezonul rece goneşte încălţat pe alei. Doar pare să-şi fi dezvoltat un stil de alergare al lui şi-i greu să ţii pasul cu el. E iute ca vântul şi ca gândul, sfidând orice argument contra alergării pe asfalt fără adidaşi cu spumă, pernuţe de aer şi alte amortizoare.
Mai e o femeie cam la 35 de ani, deosebită din două motive: aleargă foarte, foarte bine; şi-o face cu zâmbetul pe buze, salutând din priviri senine cam pe toţi cu care se intersectează. Te ştie, nu te ştie, îţi zâmbeşte când vi se întâlnesc privirile. Emană fair-play şi multă energie. Dinspre ea se simte o încurajare generoasă, un fel de “hai că poţi şi tu!”.
Da, putem găsi multe motive pentru care dimineaţa nu-i pentru sport. Avem nevoie să dormim mai mult, să ne pregătim pentru serviciu, să ne bem cafeaua, să pregătim copiii pentru şcoală etc. Seara suntem obosiţi sau avem alte treburi. Sau nu ne ţin genunchii, articulaţiile, plămânii pentru alergare. Sau nu avem parc aproape. Sau nu ne place cum ne stă în echipament de sport. Sau pur şi simplu nu suntem genul care să guste astfel de activităţi.
Dar cum putem menţine, fiecare pe reţeta lui de funcţionare, suficient dinamism şi mobilitate fizică? Ce facem să nu înţepenim, să nu devenim fragili şi bolnăvicioşi, pasivi? Mişcarea este un stil de viaţă, nu se limitează la săli de fitness şi la piste de alergare.
Am câţiva cunoscuţi care mă întreabă când şi când ce-a fost în capul meu să mă mut la etajul 8. Că nu ameţesc dacă mă uit pe fereastră? Că ce mă fac dacă se strică liftul?! Nici nu mi-a dat vreodată prin cap să fie acesta un impediment. Iar liftul nu numai că nu se strică, dar nici nu-mi trebuie chiar atât de mult. Eu nu prea alerg dimineaţa prin parc. Sunt dintre cei pe care nu-i ţin genunchii şi plămânii. Îi privesc pe alegători în timp ce îmi văd de mers. La întoarcere, urc scările. Fac zilnic exerciţii de flexibilitate acasă. Tot ofer cumva corpului meu mişcare.
Tu cum te menţii activ fizic? Asta contează de fapt, nu un fel de sport anume.