Să vă zic, să nu vă zic…? Anul acesta am întreprins atâtea cercetări în viaţa şi opera unor personalităţi străbune din istoria culturală a ţărişoarei noastre, încât mi s-a părut natural să descind într-o vizită dedicată lor la cimitirul Bellu, locul din Bucureşti unde se întâlnesc în aceleaşi eternităţi translucide elitele de demult şi cele din mai aproapele ieri.
Plecaţi dintre vii în veacul al XIX-lea sau abia plecaţi în al XXI-lea, morţii de la Bellu alcătuiesc o comunitate complexă, amestec pe de o parte de rafinament discret şi pe de alta de opulenţă îndărătul căreia eu una suspectez capcana clasicului parvenitism bucureştean. Iubesc Bucureştiul stimabil şi pe intelectualii ei adevăraţi, îi admir valorile şi le consider net victorioase în faţa straturilor kitschoase, deseori mai proeminente vederii în urbea mea dragă.
La Bellu m-am simţit ca într-un spaţiu unde coabitează oameni superbi, conduite morale impecabile, maniere elegante, minţi suple, emoţii de o puritate ireală şi alţii pe care-ţi vine să-i deplângi pentru că şi în faţa morţii ţin cu dinţii de etichete obţinute prin falsuri în valori – sigur, sub atenuarea cu care moartea face să ni se prescrie greşelile lumeşti sau măcar să nu mai conteze cine ştie ce. La contactul cu locul, m-am pomenit într-o senzaţie de ceaţă densă, o apăsare surdă pe care mintea mea a atribuit-o păturii de răposaţi ce au ţinut mai degrabă de elita artificială, ascunşi acum sub marmuri prea lustruite. Un Bucureşti scorţos şi ticsit cu nepotisme, o imagine de care se împiedică mulţi când au de realizat portretul oraşului acesta. Dar, vă rog, nu vă încrâncenaţi să rămâneţi acolo! Căutaţi să cunoaşteţi Bucureştiul de dincolo de buruienile lui şi veţi vedea că ajungeţi într-un tărâm de catifea.
În volumul “Poarta neagră”, inspirat de experienţa din închisoarea Văcăreşti, Tudor Arghezi schiţează un portret al întunecimilor morale din Bucureştii de-acum o sută de ani. Tentaculele acelor putreziciuni s-au întins până azi şi cu siguranţă sunt bătrâne de secole. Ca om al oraşului, asigur însă că Bucureştiul are şi o poartă albă către frumuseţi şi rânduieli curate numai aici existente. Depinde de fiecare om ce stă o vreme în Bucureşti să-şi croiască drumul spre ele şi să le distingă printre zgomotele de fond şi alte mătrăgune contemporane. Îmi pare că aşa a fost mereu în capitala aceasta, amestecuri ca cel simţit de mine la Bellu – poate închipuit, exagerat, pripit. Tot ce pot spune e că nu l-am căutat cu tot dinadinsul şi totuşi senzorii mei, subiectivi, l-au remarcat.
În orice caz, după disconfortul cu care m-au urmărit la început unele inscripţii funerare lăudăroase, unele morminte prea înzorzonate şi urme ale onorurilor pretenţioase, am început cu adevărat să aud şi muzica unor chemări ce-au fost cândva oameni atât de frumoşi, că-ţi vine să le strângi în braţe amintirea şi numele. Nu am să încerc aici un text ocult şi nici nu am să înşir părerile mele despre lumea de după moarte, pe care o presimt la fel de vie ca aceasta şi foarte, foarte interesantă. Însă pot spune că am atins pe lângă unele morminte un fel de lumină calmă, am primit binecuvântări, am mulţumit şi mi s-a mulţumit. Sigur că asemenea impresii sunt mereu personale şi se desfăşoară sub instrumentele imaginaţiei. Dar cine spune că imaginaţia noastră nu produce efecte valide, receptivităţi reale?
Aşa că nu ştiu să vă argumentez ştiinţific de ce şi cum, dar mersul acela pe aleile unui cimitr vechi m-a schimbat iremediabil şi mi-a creat senzaţia că am avut ceva de primit de acolo, că am oferit şi eu ceva, că s-au mai limpezit nişte ape, dincolo şi aici, printr-un dialog între omul de azi şi cel de ieri. Cred că simţind din când în când vibraţiile punţii dintre lumi încetăm să ne mai temem de moarte şi învăţăm să trăim mai fericiţi timpul de pe marginea aceasta a porţii în care azi rostim, scriem şi citim cuvinte.