Basmele cu cosânzene, filmele şi bunele maniere ne învaţă că ordinea corectă la care căpătăm automat dreptul din naştere este primesc iubire – mă obişnuiesc cu ea – o dau mai departe. Totuşi, ceva trebuie să fie în neregulă cu scenariul ăsta magic şi facil, din moment ce lumea noastră este încă plină de neiubiţi, respinşi, victime. Deoarece eu m-am exilat adesea printre răniţii aceştia, dar în acelaşi timp sunt şi foarte experimentală în chestiuni de autosăpare emoţională, m-am apucat cândva să mă salvez singură, adică să mă dezic de tradiţii şi să pun sub semnul întrebării schema drepturilor din naştere. Iată, mă ofer cobai.

Ce-ar fi dacă testul pe care ni-l propunem este de fapt să descoperim marea iubire pornind de la un blocaj prealabil şi zdravăn? Şi ce-ar fi dacă n-aş presupune că părinţii trebuie să mă iubească, nevasta trebuie să-mi accepte orice, soacră-mea trebuie să aibă grijă de copii? Ce-ar fi dacă nu trebuie nimic? La urma urmei, cine ne credem să le facem altora lista cu persoane agreate?

Şi ce-ar fi dacă cea mai mare iubire pe care o avem de găsit cumva, fiecare în filmul lui, este marea iubire de a trăi, cheful de a fi viu aici, mereu căutând să ne atingem în interior punctul de unde se naşte, în ciuda nesfârşitelor noastre morţi, viaţa?

19 aprilie 2014 

---