Mereu mi s-a părut data de 29 februarie ca suspendată în eter. Cum am mai pomenit pe-aici, în neamul nostru ziua asta e specială. Era şi încă o considerăm sărbătoarea lui tataia Toader.
Nu-mi pot imagina o zi mai potrivită pentru naşterea acestui om. De la povestea lui de viaţă la incredibilele contradicţii între stările de zi cu zi, tataia Toader a fost cu adevărat special, parcă trăind în paralel în lumea doldora de treburi riguroase ale satului românesc şi o lume doar a lui, unde rămânea un sensibil – nu dintre aceia lacrimogeni, ci dintre aceia care pricep că alergătura noastră după succes, agoniseală şi plăceri e doar un fir de praf pe lângă realităţile dantelate ale spiritului.
Sunt absolut convinsă că tataia Toader nu îşi explica în mod conştient cu astfel de metafore sensibilităţile lui. Ba chiar îl enervau exprimările pompoase. Ca orice ţăran inteligent, construit din munca pământului, citea imediat dincolo de politeţurile filfizonilor şi de cuvintele ocolitoare. Îţi trântea drept în faţă ce avea de zis şi te provoca până-i trânteai şi tu la fel lui gândurile tale. Dar acum, când mi-l pot recrea tihnit în amintire, îmi dau seama că pe lângă el nu simţeam o singură prezenţă, ci mai mulţi Toaderi, care-şi răspândeau aura ca nişte fluturi cu aripi mari, jucându-se printre noi şi printre clipe.
Se distingea uşor fiinţa lui pragmatică, coordonatorul ager şi precis în directive al unei mari gospodării de câmpie. Cine crede că ţăranii sunt proşti pentru că nu ar fi absolvit facultăţi şi nu ar fi deprins obiceiuri moderne se înşală amarnic. Tataia Toader a făcut oricum destulă şcoală pentru vremea lui, dar nu de-aici îi venea deşteptăciunea. El pur şi simplu s-a născut deştept şi-aşa a rămas până-n ultima clipă a vieţii, iar asta se vedea din viteza cu care gândea şi din soluţiile clare pe care le găsea la orice-şi propunea să rezolve.
Apoi mai era un Toader care iubea copiii şi căruia îi râdeau ochii când vedea câte-un giumbuşluc. Indiferent al cui era copilul, ceea ce subliniez. În satul nostru exista şi o comunitate de ţigani spoitori, pe care lumea îi mai coopta în campaniile agricole şi cu care în general se convieţuia în pace. Spoitoresele apăreau din când în când şi pe la poarta noastră, negociind colaborări la muncile de vară. Nu mai ştiu care a fost pricina gâlcevii, dar mi-a rămas în minte imaginea lui tataia Toader tunând şi fulgerând odată la o ţigancă insistentă şi cam obraznică. După ea se ţinea un puradel frumuşel foc. Cum l-a simţit pe tataia Toader enervat, copilul s-a pus pe plâns. Imediat, Toader Turcu l-a luat în braţe şi-n timp ce continua s-o facă pe maică-sa cu ou şi cu oţet, legăna ţigănuşul şi-i spunea blând hai, gata, taci cu tata! Aşa era tataia Toader, un sac de nervi şi de iubire.
Apoi mai ştiu un Toader care zici că era mintea întregului sat. Deşi prea sincer şi filosof în sinea lui ca să-l intereseze politica, cred că ar fi fost bun de primar. Îşi făcea repede prieteni şi era respectat chiar şi de cei care nu-l aveau la inimă după cine ştie ce meci în care-i luase la rost. Mă amuz însă imaginându-mi-i pe opozanţii lui contrariaţi că nu prea ştiau ce să-i reproşeze. Tataia Toader era omul dreptăţii, imposibil de acuzat de vreo meschinărie. Pentru toate acestea era cunoscut ca unul dintre cei mai generoşi şi capabili fii ai Nicoleştiului, satul din Câmpia Râmnicului unde s-a născut într-un februarie interbelic, s-a însurat de două ori, a avut doi copii, numeroase alte rude, prieteni cât cuprinde şi unde a murit într-un ianuarie de veac XXI.
Apropo, fără a face din asta o poveste tristă, vreau să vă spun ceva special şi despre moartea lui. Tataia Toader s-a stins aşa cum i s-ar fi potrivit cel mai bine: rapid, fără suferinţă prelungă. Într-o dimineaţă s-a prăbuşit inconştient şi-a fost dus la cel mai apropiat spital. A mai trăit aşa fix cât să apucăm să venim în grabă noi de la Bucureşti şi cealaltă jumătate de familie de la Braşov. Abia după ce am reuşit cu toţii să-l vedem, a mai trecut foarte puţin şi a plecat de tot, bătând din aripile lui mari spre ceruri albastre şi fericite. Un foarte elegant la revedere.
Îmi mai amintesc de un Toader care avea o prezenţă uşoară, prins în visările lui şi, poate, în întrebări esenţiale la care nu avea răspunsuri, dar care nu îl speriau defel. Pe la biserică mergea rar, iar socotelile cu Dumnezeu şi le ţinea singur. Cred că s-a luat de multe ori la trântă cu acel Dumnezeu atunci când suferinţa îi ajungea la os. Pe tataia Toader suferinţele îl şi enervau cumplit, îl şi prăbuşeau. Reacţiona la ele cu urlet războinic, dar şi cu lacrimi, pe care nu se sinchisea să şi le înghită. Pentru asta îl consider un bărbat adevărat – nu se ascundea atunci când ceva îl sensibiliza, chiar dacă în mare parte a timpului părea aproape dur, luptător şi foarte întreprinzător.
Mi-ar fi plăcut să fi avut atâta minte şi-atâta fină înţelegere în anii petrecuţi împreună încât să-i fi arătat mai multă căldură. Mă crispam şi mă feream de multe ori din calea lui; nu prea ştiam cum să-i înfrunt furtunile. Mi se părea un om complicat şi puteam să ajung la sufletul lui doar tăcând, păstrând distanţă. Nu-i pricepeam pe atunci suspendarea aceasta între realitate şi eter. Şi mai paradoxal este că ştiam prea bine chiar şi cu minte de copil că avea o inimă atât de sinceră, încât probabil că niciodată nu voi mai primi printre oameni o iubire aşa curată şi răcoritoare ca a lui.
În loc de încheiere şi alte romantisme, voi depăna câteva distracţii pe care le-am trăit sub aura lui Toader Turcu, în vacanţe vesele, departe de îngrădiri orăşeneşti: am cules şi înşirat mormane de tutun; am cules fasole, prune şi struguri; am bătut porumbul; am scos ceapă, usturoi şi arpagic; am prăşit via; am mers mult cu căruţa; am fost la stână şi la biroul lui de contabil la CAP; într-o vară am vopsit gardul lung şi tot ce era de vopsit prin casa mare; seara plecam în echipa de patru nepoate să aducem vaca de la cireadă; o pierdeam uneori pe drum – era rebelă şi prefera să vină singură acasă în legea ei; am dansat în lunile de august, de ziua soră-mii, în salonul unde ne strângeam prietenii; am petrecut nopţi întregi şi înstelate la poartă, povestind până târziu cu aceiaşi prieteni mulţi; am mers disciplinat la discotecă – nu am ratat prea multe seri de socializare. Ca şi el, nepoatele lui Toader Tănasi din neamul lui Turcu au rezultat a fi oameni de lume, cu prieteni şi spirit larg. Cel puţin mie asta îmi place să cred că ducem mai departe de la el. Te iubim!