Râsu’, plânsu’

Câteodată aveam o faţă foarte serioasă. Se găsea mereu cineva să îmi atragă atenţia să îmi schimb acea expresie, ca şi cum mă făceam vinovată de o mare indecenţă. Se impunea ca datorie a mea să înveselesc cu zâmbete şi voie bună acolo unde criticii mei înşişi nu erau capabili să se înveselească singuri. Şi, ca în mai toate cazurile de inconştienţă, cei care citeau pe chipul meu sobrietate, nechef sau chiar tristeţe, citeau de fapt ce era în ei şi nu voiau să vadă când se priveau în oglindă. Se presupunea că fericirea înseamnă zâmbet şi seninătate fabricate pe loc; că, dacă ei aveau necazuri, atunci era automat obligaţia mea morală de copil să produc, hocus-pocus, clinchet fericit. Cu toate că şi când se întâmpla să fiu cu adevărat binedispusă pe lângă cei iritaţi, posomorâţi, frustraţi, tot nu dădea bine şi primeam reacţii de reproş: “Ce-ţi pasă ţie? Poftim, eu am atâtea griji şi tu te bucuri!”. Iar dacă ei (un ei generic) sunt nefericiţi, nu e frumos să fii vesel ca un zurgălău în preajma lor.

Cunoaşteţi astfel de situaţii? Ca să fie clar, aici nu vorbesc doar despre familie, nici de o vârstă anume. Şi în familie, şi în afara ei, sunt oameni şi oameni, râs şi plâns.

În anii de criză ai copilăriei mele, o povară în plus mai era şi asta – să mă comport ca şi cum n-am nicio problemă şi pot fi veselă la comandă. Dar…ce să zic?, noroc că mă enervam şi atunci repede, c-aşa, în loc de râsete false, măcar am rezistat cu îndârjire şi cu aceleaşi feţe nemulţumite până mi-am impus dreptul de a arăta exact aşa cum mă simţeam pe dinăuntru. Era tragicomic şi cum se poticnea furios tataia Toader, unul dintre bunici, în chipurile mele din zilele mai negre şi mă bodogănea la infinit prin curte pentru că “stau bomboasă”. Şi totuşi, adesea ei erau la fel sau poate şi mai trişti…

Mi s-au mai întâmplat şi altele despre râs şi plâns. Odată eram într-un cerc de terapie prin dans alături de multe persoane noi. Prin natura exerciţiilor, se mergea direct spre esenţă, inconştient, emoţii. Fiecare om îţi stârnea alte reacţii şi se intrase la un moment dat într-un joc al schimbării rapide de parteneri-partenere. Ne priveam în ochi preţ de 2-3 minute, apoi treceam la altcineva. O fată m-a făcut să râd instantaneu, să mă simt copil vioi, iar ei i-am văzut aceeaşi reacţie faţă de mine. Următoarea a fost o prezenţă misterioasă, apoi, în ultimele clipe, mi-a stârnit un val puternic de destrămare şi de plâns. Ulterior, comentându-ne între noi reacţiile, ea a remarcat cu pornirea aceea a unora dintre psihologi de a-i psihanaliza pe alţii că probabil ascund o mare tristeţe. Probabil. Însă eu cred că reacţiile acestea conţin mereu un transfer, o influenţă reciprocă sau un punct în comun cu celălalt.

Râd rar în hohote. Acum zâmbesc destul de des şi, cum din păcate nu-l mai am pe tataia Toader să mă monitorizeze dacă arăt bomboasă, stabilesc singură că am un chip mai luminos ca pe vremuri. Sunt mult mai senină pe dinăuntru de când mi-am decretat autonomia de adult şi mă simt liberă să fiu doar aşa cum am fost mereu: un copil matur. Nu mă prefac mai exuberantă decât sunt, însă am avânt în mine şi chiar sub încruntare îmi păstrez credinţa în serenitate. Îmi pare rău când văd oameni care se forţează să arate veseli atunci când sunt trişti, sub pretextul că fac asta ca să nu îi amărască pe ceilalţi. Nu le-aş recomanda să reprime prea mult, nici să stea în victimizare aşteptând să impresioneze prin chipuri sumbre. Dar e sănătos să îţi asumi faţa ta de moment şi să te simţi confortabil cu cine eşti şi ce arăţi printre fluctuaţiile de stări ale zilei.

Râsu’, plânsu’ sunt şi ele aspecte relative ale vieţii. De multe ori dai dintr-unul într-altul. De ce să te prefaci mai vesel sau mai trist decât eşti dacă valurile lor vin şi pleacă? Tot tu rămâi îndărătul lor, Tu, cel fără de măşti, chipuri şi jocuri sociale.

<   >