Când mi se face dor de cele mai lungi zile, mă urc în trenul de dimineaţă şi reiau ritualul drumului spre mare. Ritualul meu s-a conturat întâi şi-ntâi din motive de eficienţă (la mare se ajunge uşor în zilele noastre); abia apoi, exersându-l de ani şi ani, am constatat urmările tămăduitoare ale acestor repetiţii între Gara de Nord – Gara Constanţei.
12:25, ultima duminică a lui septembrie 2015. Stau pe plaja din Mamaia, acum pustie de turişti şi de alte zgomote în afara ţipetelor de valuri sau de pescăruşi. M-am proţăpit fix în faţa complexului hotelier datând din perioada comunistă unde mi-am petrecut succesive vacanţe cu părinţii şi sora mea mai mare. Acum îmi par din altă viaţă şi nu mai ştiu exact cum să-mi amintesc parfumul lor.
Fac o baie în marea caldă, curată, argintie, o simt la fel de bucuroasă ca şi mine de o asemenea întâmplare tomnatică, o sun pe sor-mea să-i dau de veste de pe litoral, îmi spune că-s nebună, iar eu pricep din asta că mă iubeşte, fac un copac în nisip şi-l împodobesc cu scoici, mă uit cu atenţie la fiecare dintre puţinii mei vecini de plajă până mi se pare că ajung un pic în sufletul lui, ţopăi ce ţopăi pe lângă prosopul roşu, mă gândesc că am făcut cam tot ce aş fi putut bifa pentru tura asta de mare, că o să prind numai bine trenul de 2 dacă mă pornesc spre gară la 1…şi-abia atunci, după toată agitaţia asta, îmi dă prin cap să şed, să îmi potolesc ochii curioşi îndreptându-i spre cerul mişcător şi imens, liber, neîngrădit de blocuri orăşeneşti.
Mă uit în sus fără gânduri, abandonez cronometrul fictiv care mă face să zoresc prin viaţă ca într-o cursă cu obstacole şi dintr-odată simt că am timp. Intru pe un alt tărâm, în care îmi dau voie să rămân aşa până mă umplu de cer şi de albastru, îmi refac rapid – sinceră să fiu – şi calculele CFR („mai e un tren la 5”), revin în non-timp, ajung aproape fără să vreau în trecuturile mele de început, mă simt copil, îi găsesc alături de mine, în reamintire, pe tata, mama, sora mea, exact aşa cum îi percepeam la 6 ani, revăd pălăria de vară cumpărată de pe aici pentru bunicul brăilean, uitată pe ultima sută de metri la hotel…, reiau deci în stăpânire aceste mici frânturi din varianta mea copilă şi înţeleg că ceva, un penel interior pe care l-am prins în mână, le face să se scrie legat între ele, să capete sens împreună cu tot restul de fragmente din care m-am compus, cu fiecare zi, spre ce sunt acum.
Lângă mare, azi, în non-timp, am ştiut că da, îmi iese, reuşesc! Drumurile pe care am alergat de la acea vacanţă în patru a copilăriei până în târziul lui septembrie anul curent au dat formă unui neastâmpăr pe care îl aveam în mine de la început. Un neastâmpăr care îmi cerea să testez singură lumea, să-mi cuceresc singură dorinţele, să-mi urmez în independenţă pasiunile, să ajung – de ce nu? – singură la Marea Neagră şi să-i mulţumesc pentru că ne primeşte mereu, ne învolburează inimile şi ne ascultă poveştile de la toate vârstele.
12:40. Cobor privirea spre nisip, constat uimită că într-un sfert de oră mi-am pus la punct viaţa întreagă, simt bucurie, ştrengăreală, dor de ducă, nu-mi iau la revedere de la mare pentru că ştiu că nu ne despărţim, găsesc pe un perete exterior o inscripţie despre Păcuiul lui Soare şi-mi amintesc de buni prieteni cu care am colindat Dobrogea (pe-atunci n-am mai ajuns la Păcui, pare-mi-se), zoresc spre gară, nimeresc pe o rută ocolitoare, gânduri alerte îşi fac iar loc în mintea mea („Dacă reuşesc să îmi controlez timpul interior, prind trenul.”, „E Mercur retrograd.”, „Ce să fac cu biletul de autobuz care mi-a rămas în plus?” – îl dau unei călătoare de lângă mine), mă urc în tren la 1:55 şi mă întorc zumzăind în Bucureştiul pe care îl înfrăţesc, în ritualul meu, cu marea.
Şi ce bine că avem timp, şi ce bine…!
27 septembrie 2015