Retragerea ca victorie

Cunoşti senzaţia frustrantă de încrâncenare care nu duce nicăieri sau, mai rău, încâlceşte şi mai tare ceea ce voiai cu orice preţ să controlezi, să direcţionezi potrivit voinţei tale precise? Sau iritarea care parcă-ţi râde în nas când, într-un act de nervozitate ultimă, în sfârşit renunţi să te mai zbaţi, să îţi mai pese, să cheltui efort? Momentele acelea când universul parcă nu îţi recunoaşte dreptul de a interveni în mod direct, când lecţia ta e să te dai la o parte şi să laşi lucrurile să fie, să se dirijeze singure prin fluxuri pe care nu le dictezi tu?

Mi-a explicat odată sora mea că ea, când este prinsă în câte o schemă complicată şi stresantă de viaţă, se zbate ce se zbate şi la un moment dat se linişteşte, se duce la culcare sau să se relaxeze şi apoi nu ştie cum se face, dar problema se rezolvă de la sine. În acel moment, eu mi-am făcut, desigur, nişte calcule astrologice, mi-am zis că la ea probabil merge natural strategia asta fiindcă e omul cooperării (are conjuncţie Marte-Venus în Balanţă, pentru cunoscători), în timp ce la mine o asemenea metodă ar duce doar spre şi mai mare frustrare (am Marte în Berbec, tot pentru cunoscători). Aş simţi că pierd timp şi lupta cu miza. În sinea mea, m-am prins şi că pentru cei încrâncenaţi a reuşi să te dai la o parte cum şi când trebuie este un act de curaj suprem, doar că varianta aceasta pare atât de inversă firii lor, încât probabil că o sabotează singuri nedându-i suficiente şanse sau aşteptând-o să eşueze.

Cred însă că există o nuanţă de fond care face diferenţa, astfel că ambele tabere se înşală parţial şi au dreptate parţial.

Ai văzut oameni care se dau prea uşor la o parte şi renunţă la luptă într-o stare de acceptare ce seamănă mai mult cu lenea, comoditatea, neîncrederea în sine sau neasumarea propriei vieţi? Apare un refuz de a-ţi mai bate capul când, de fapt, tocmai acesta era scopul întâmplării, ca tu să îţi aduni forţele şi să îţi pui mintea la contribuţie în căutarea de soluţii. Celor ce se amăgesc în astfel de scenarii, cu cât se complac mai mult în această adormire, cu atât li se agravează poveştile. Și cu atât vor avea nevoie de artificii şi mai puternice pentru a nu-şi auzi propria conştiinţă care le semnalează că s-au predat prea uşor. Pentru aceştia problemele nu se rezolvă de la sine, doar se înmulţesc. Există, desigur, întotdeauna şi posibilitatea trezirii şi-a reluării unei atitudini implicate.

Eeei, da, dar să laşi universul să îşi facă treaba şi să rezolve problemele în sensul acela care cred că se produce la soră-mea în momentele de graţie este altceva. Pare, de fapt, o voinţă foarte inteligent calmată şi conservată. Este o acceptare totală că, la urma urmei, şi dacă nu îţi iese ce ai în cap acum, tot vei avea lucruri importante de făcut, satisfacţii de trăit în viaţă, oameni de întâlnit şi de iubit. Important e să creezi în tine o stare de armonie şi de adevăr, fără a abandona propriu-zis cauza, dar dându-i voie să îşi stabilească singură traseul. Te dai apoi la o parte afirmându-ţi încrederea că hazardul, legile universale, spiritul sfânt sau cum îţi place să îl numeşti conlucrează cu aceia ce urmăresc binele şi că dizolvă, prin înlănţuirea de sincronicităţi, cauze şi efecte din reţeaua omenirii, obstacolele pe care singur nu ai fi putut să le dobori. A construi în tine atitudinea perfect echilibrată care permite vieţii să se aşeze de la sine în felul acesta este un act de smerenie şi de geniu. O strategie impecabilă. Curaj, potolire a demonilor interiori, aducerea lor în slujba unui bine mai înalt decât micile tale interese personale.

Pentru noi, cei obişnuiţi, care ne mai şi încrâncenăm, mai şi strigăm a luptă unde nu-i, viaţa serveşte răbdătoare diverse dovezi că răul aparent conduce de multe ori spre bine. Şi-aşa, înghiţindu-ne câteodată ambiţia, învăţăm că actul de a voi porneşte cu alinierea acţiunilor noastre omeneşti la intenţiile spiritului nostru, pe care poate că nu le pricepem cu mintea raţională, dar le putem intui atunci când se face în noi linişte, şi curăţenie, şi răbdare.

 

<   >