Îmi scrie azi o prietenă că un şef de-al ei vrea să se folosească de ea să-i rezolve în timpul de serviciu o problemă personală. Alta mi se plângea săptămâna trecută cum stau şefii cu biciul pe ei până târziu după program de când a izbucnit povestea asta cu virusul, într-un context în care domeniul lor de activitate e oarecum paralel cu criza – nici nu se poate prăbuşi peste noapte, nici nu poate fi ferit în timp de unele pierderi doar insistând şi mai mult acum ca oamenii să-şi facă treaba pe care oricum şi-o făceau. Alta îmi povesteşte că ea s-a pomenit subit cu nişte sarcini suplimentare din disperare de cauză şi lipsă de personal, sarcini care nu că nu intră în fişa postului ei, dar îi erau interzise cu stricteţe prin procedurile interne, doar că acum e aşa mare nevoie să se ocupe cineva şi de ele şi nu ştie nimeni cum, încât şefii ridică din umeri şi ordonă încălcarea aceloraşi proceduri interne pe care singuri le-au propus şi avizat.
Oare cum de ne-am întortocheat atât de rău, ca omenire, încât să permitem acest fenomen al inversării de valori în ierarhii? Nu cred că de vină e doar ambiţia bolnavă de-a parveni a unor oameni lipsiţi de pregătire profesională şi morală, de-a fi şefi cu tot dinadinsul, ci cred că toţi cei ce acceptă să îi ducă pe aceştia pe umeri sunt la fel de responsabili. Iar frica de a nu avea, odioasa frică de sărăcie care îi transformă pe unii oameni în monştri lacomi şi pe alţii în executanţi laşi se amestecă uniform în vieţile de şefi incompetenţi şi în cele de subalterni slugarnici. Ca să nu mai zic că întâlnim frecvent, în egală măsură, şefi slugarnici faţă de şefii lor şi subalterni incompetenţi.
Ne dor aceste nedreptăţi, dar încă nu reuşim să ne scuturăm de ele definitiv. Mulţi oameni permit să fie abuzaţi şi poate cel mai dureros este că îşi amorţesc acel simţ interior al demnităţii care le-ar pune scântei în ochi chiar şi când, înţelegând limitele unei realităţi oarecare, pricep că este înţelept să se conformeze, să nu stârnească încă revoluţii. Dar de ce să nu stăm mai drepţi în faţa acestor agresori care-s cu atât mai speriaţi cu cât ţipă mai sonor, cu atât mai absurzi cu cât îi trimit pe alţii la înaintare sub o ploaie de ameninţări?
Am apucat să văd la cinema anul acesta un film finlandez pe tema celui de al Doilea Război Mondial. The Unknown Soldier. Poate cel mai realist film de război pe care l-am văzut vreodată. Pe la finalul lui, se făcea că linia frontului era împinsă înapoi sub roţile tancurilor ruseşti şi o mână de soldaţi finlandezi care până atunci reuşiseră minuni de rezistenţă erau nevoiţi să se retragă spre adăposturi. Îi întâmpină un mare comandant – unul din acela care părea să fi parcurs până atunci războiul doar pe hartă – şi-ncepe să-i jignească sub un potop de ameninţări. Se-ntorc oamenii scârbiţi la o luptă oricum pierdută, iar în final mai rămân vreo doi-trei în viaţă. Revin la comandant cu tancurile ruseşti la câţiva metri în spatele lor, iar acesta, cuprins de demenţă, continuă să jignească şi să urle la ei să nu abandoneze lupta. Ajunge singur în mijlocul drumului strigându-şi ocările. Impasibil, un tanc rusesc trece peste el.
Ce boală ne-a cuprins, ca omenire, de-i ascultăm pe ăştia? De ce le facem jocurile de putere? Nu scriu aceste rânduri pentru ei, ci pentru cei mulţi care se văd mici şi lipsiţi de şansă în acest război al manipulărilor generale. Dacă vom înţelege noi, cei de rând, că o viaţă frumoasă nu ţine atât de mult de bani, vom reuşi. Dacă vom ieşi din acest cerc al neputinţei şi al victimizării, vom reuşi. Nici sărăcia, nici opulenţa nu sunt fireşti. Şi, cu cât ţii în echilibru prin cumpătare şi printr-o muncă în care crezi cu adevărat o viaţă luminoasă, înrădăcinată în bucurii multe şi simple, lucrurile încep să se aşeze de la sine, treptat, treptat, chiar şi când lumea din afară pară să se prăbuşească.
În aceasta constă, după părerea mea, revanşa elitelor. Este o revanşă a cinstei.
În ultima jumătate de an am fost cuprinsă de febra cercetărilor istorice. Cu cât sap mai adânc, inclusiv în istoria familiei mele şi-a dispăruţilor ei în război, cu atât realizez că m-am născut într-un ’83 adormit, am mers la şcoală într-un post-decembrie ţinut cu forţa sub o densă ceaţă artificială şi că acum, în anii aceştia ce nu mai au răbdare cu inconştienţa noastră, avem şansa să ne trezim, să ne recuperăm demnitatea, să ne dezicem mult mai ferm de impostura celor influenţi pe nemerit şi să ne afirmăm puterea personală. Cum? Îndrăznind în cele mai simple detalii să fim corecţi, să ne mai şi luptăm când e cazul, să nu ne temem, să fim siguri că aşa atragem fericirea cea dreaptă.
Închei într-un ton mai optimist şi vă recomand, dacă nu aţi citit-o deja, cartea lui Matthieu Ricard despre fericire. Poate că asta o fi problema, nu mai ştim ce este fericirea şi alergăm haotic după altceva.