Îndrăgesc mult bătrânii drepţi, luminoşi şi prietenoşi care trezesc respect prin ceea ce sunt ca oameni, nu neapărat prin vârstă. Cred că de fapt iubesc bătrânii întineriţi şi înseninaţi de anii numeroşi, aceia ce-şi păstrează prospeţimea prin dragostea de viaţă. Iar după această introducere rostită din tot sufletul, trebuie să mă şi revolt oleacă în conţinut, c-aşa s-au aşternut întâmplările zilei.
În facultate, sor-mea a avut o colegă mică-micuţă de înălţime. De altfel, o fată bine înfiptă în realitate. Atât că prin statură nu-i dădeai vârsta nici atunci, nici peste vreo zece ani, când într-o bună zi, mergând cu autobuzul, s-a pomenit pe cap cu o doamnă mai în etate, scandalizată: Mămică, tu ori eşti machiată?! O fi crezut-o copil, ştiu, dar nici de treabă nu şi-a văzut. Cu o îndărătnicie amuzată pe interior, Mica Micuţă de 30 de ani i-a răspuns doar atât: Da! şi mai departe… alegerea doamnei dacă a continuat să facă valuri şi alte comentarii.
Azi, în alt autobuz – a se reţine cu multe locuri libere, căci ne aflam la capăt de linie – un tânăr pusese ceva pe scaunul de lângă el, în semn de rezervare pentru mamă-sa, care încă nu urcase. A se reţine şi că nu era vorba despre locuri cu prioritate pentru categorii speciale de călători. Vine o bătrână energică, ordonă să fie eliberat scaunul pentru că ea vrea să stea fix acolo şi numai acolo. Motivul? Păi eu am 75 de ani, tinere! I se indică politicos restul autobuzului, dar insistă. Nu i se dă apă la moară, băiatul o lasă pe mamă-sa să se reorienteze în spaţiu şi se alege preţ de o călătorie cu o colegă de bancă ţâfnoasă, dar valoroasă în ani de viaţă.
Acum opt ani am făcut o nebunie şi am călătorit în Columbia alături de o bună prietenă familiarizată cu ţara. Primul obicei frapant pentru mine în capitala lor a fost că oamenii erau foarte amabili în mijloacele de transport în comun (în care, de fapt, deseori stăteau îngrămădiţi ca sardelele). Era aglomerat şi trebuia să stai în picioare? Nu-i nimic, bagajele tale erau ocrotite în poala cuiva de pe scaun. Aceasta era o regulă elementară la ei: indiferent de vârstă, cine avea loc jos primea cu dragă inimă catrafusele celui din picioare, care nu se crispa, nu se ruşina şi nu refuza gestul. (Ce-ar fi ieşit ca mamă-sa tânărului de azi să apeleze astfel la doamna de 75 de ani?)
Am încheiat paranteza despre autobuze.
Suntem învăţaţi de mici să respectăm oamenii în vârstă. E onorabil şi deseori merituos. Dar mi-ar fi prins bine ca adulţii bine intenţionaţi care mi-au supravegheat formarea bunului-simţ să precizeze că bătrâneţea autentică înseamnă înţelepţire, nu victimizare, nu slăbire a inimii şi justeţei faţă de oameni. La fel cum copilăria frumos trăită nu înseamnă alint. Când mi se cere să tratez cu săru’ mâna bătrâni înrăiţi care fac o virtute din rigiditate şi oboseală, se trezeşte în mine o reacţie incomodă. Bătrânii buni şi de valoare sunt pentru mine cei care nu au pretenţia la onorori speciale şi rămân naturali, cu o atitudine egală faţă de copii, tineri, adulţi, alţi bătrâni.
Am întâlnit şi astfel de seniori deosebiţi, joviali, demni, discreţi în legătură cu şubrezelile inerente vârstei. Poate că un bătrân de valoare, trăind o viaţă echilibrată, nici nu are cum să colecţioneze prea multe defecţiuni tehnice (rămân la certitudinea că trebuie să ne asumăm propriile dezechilibre fizice numite artificial boli şi că vom învăţa să trăim din ce în ce mai mult). Pe aceştia nu îi auzi polemizând despre tineretul din ziua de azi; nu se lamentează nici în autobuze, nici acasă.
Îmi tot răsună în minte o zicere din Școala Zeilor: „O omenire mai conştientă va scrie cu litere îngroşate pe pereţii tribunalelor: Victima este întotdeauna vinovată!” Aşa şi cu bătrânii ursuzi.
Da, sunt printre noi şi tineri zeflemitori, obraznici. Dar lumea aceasta se înnoieşte pe zi ce trece cu o generaţie de copii cărora părinţii le arată respect de la prima suflare, învăţându-i să evalueze oamenii după merite reale, nu după funcţii, autoritate forţată sau etate. Şi la un moment dat aceşti copii uniţi într-o mentalitate liberă vor schimba regulile jocului chiar şi în mijloacele de transport în comun. Cât despre generaţia mea, a anilor ’80, mie îmi pare că momentan se revoltă după principiul M-am săturat să fiu condus de oameni mai nevaloroşi ca mine. Chiar aşa!