Rit vechi, cupluri noi

Cum am mai spus aici, îmi place că descopăr în jurul meu oameni tot mai inteligenţi şi experimentali în felul lor de-a trăi relaţiile. Îmi place că noi, cei de azi, nu ne mai ferim cu orice preţ de paşii de criză, că preferăm durerea până la os în locul unor alianţe şubrede şi-al complezenţelor şi că ne permitem să ne lărgim zările, să ne vindecăm după câte vreo iubire eşuată orientându-ne spre pasiuni, prieteni, propria persoană. Îmi place să văd oameni care nu se consideră singuri, ci liberi şi bucuroşi de viaţă.

Şi-mi mai place că se iţesc în jurul meu tot mai multe cupluri de tip nou ieşite din tiparele anterioare, în care cei doi se lasă să fie, îşi acordă reciproc spaţiu, nu caută să se modifice unul pe altul, ci primesc relaxaţi momentul acum, singurul pe care îl deţinem cu adevărat.

Şi ştiţi care cred eu că e prima condiţie pentru ca aşa ceva să ţi se poată întâmpla? Când se-aruncă zarurile-n univers şi ţi se dă o mare iubire, să ştii de la-nceput şi să accepţi pactul că aici, printre oameni, relaţia aceea se va sfârşi cândva. În funcţie de ce ai de învăţat din acel drum în doi, cândva-ul poate fi azi, mâine, peste ani, peste mai multe vârste. Ori ne sfârşim chiar şi marile iubiri de bunăvoie – poate pentru că începem să evoluăm în ritmuri diferite de ale celor cu care, iniţial, ne-am sincronizat perfect –, ori – în ceea ce, paradoxal, pare a fi cel mai fericit scenariu pe planeta noastră albastră – pe la adânci bătrâneţi unul dintre noi se duce primul şi se transformă în praf de stele, în amintire, într-un gol din restul vieţii celuilalt.

Nu, nu sunt o cinică şi nici nu aş alunga pentru atât de puţin chiar şi o clipă de iubire de-acest fel, ştanţată în acum şi-n adevăr. Dar eu cred că cei ce ne-am tot dat cu capul de pereţii relaţiilor pe rit vechi şi ne-am lăsat scrijelite inimile cu suferinţi amare cam asta am izbândit să pricepem prin truda revoluţiilor în cuplu:

  • că aici, pe Pământ, într-o zi oarecare, se va sfârşi;
  • că dintr-un anumit moment viitor acel om nu va mai fi, fizic, lângă noi;
  • că noi şi relaţiile noastre putem continua să existăm doar dacă ne transformăm, lăsăm să moară vechiul, ne inventăm din mers alte linii de start.

Sigur că teoretic ştim toate acestea, dar oare câţi dintre noi le conştientizăm fără menajamente şi fără să ne temem de ele, legile trupurilor noastre de lut? Căci, dacă reuşim, nu ne mai rămâne decât să fim împliniţi. Cine primeşte umil toate acestea – dragoste amestecată cu atâtea feluri de moarte – are o inimă vitează şi-o cheie către iubirea care nu se sfârşeşte odată cu ticăitul răsuflărilor noastre finite.

Aici, printre oamenii de azi, relaţiile de tip nou nu sunt neapărat simple sau line. Cred că nici prea multe nu-s încă. Dar ele devin relee, repere şi revărsări pentru noi toţi, cei prinşi în marea unduire a inconştientului colectiv, şi ne ajută să reconfigurăm ideea de cuplu, să iubim altfel şi să ne pricepem tot mai bine la fericire.