Romanţă şi jăratec

Îndrăgostirea şi octombrie cred că sunt sinonime. Ne păcălim înghesuindu-ne într-o cutie mică unde gândim că oamenii doar între ei se pot îndrăgosti, că-ţi trebuie îmbrăţişarea unui iubit ori a vreunei iubite ca să te hrăneşti cu romantism. Dar când te învăluie atât de multă toamnă şi-acest ruginiu copt în galanteriile pădurii, nu eşti oare curtat ca într-o mare poveste de dragoste?

În două rânduri m-am simţit până acum prinsă într-un basm fermecător, iar fiecare moment a fost croşetat de sufletul naturii. O dată azi, în valsul frunzelor colorate de soare, de vânt şi de ploaie, de noapte şi de Lună, pân-au atins jăratecul perfect. Păşeam pe foşnet şi foşnetul îmi urca prin tălpi. Urca şi când s-ajungă lângă inimă, devenea muzică.

A doua oară, adică prima în cronologie, acum nici nu mai ştiu câte perechi de anotimpuri. Într-o pădure dobrogeană, era vremea când se desfăceau conurile de brad. La început nu am ştiut ce se întâmplă. Ascultam fermecaţi o percuţie continuă: fiece con era un artist desăvârşit.

Basm, vis, îndrăgostire.

Zeiţa toamnă, în reverenţele-i de astăzi.

 

<   >