Romanul dintelui

Printre primele mele amintiri de viaţă stă şi-aceasta: eram singură acasă cu soră-mea, mai mare ca mine cu vreo patru ani jumătate. Ne vânzoleam prin baie, în vremea când, ca să mă pot vedea în oglindă, trebuia să mă urc pe chiuvetă. Cuprinsă brusc de responsabilitate suroricească, s-a uitat la mine şi a decretat: “Hai să te învăţ şi pe tine să te speli pe dinţi!”. Mă amuză amintirea aceasta pentru că momentul a avut caracter profetic: peste ani, sora mea a devenit stomatolog şi este printre oamenii cei mai îndrăgostiţi de meseria lor cunoscuţi mie.

De fapt, m-am apucat să scriu despre asta aici ca să mă asigur că nu se pierde o idee pe care mi-a comunicat-o recent. Este puţin probabil să o pună în practică foarte curând, așa că-i dau eu un mic start pomenind-o. Să îi fixez acestei idei o rădăcină literară mi-aş dori.

Iat-o:

De-a lungul anilor, soră-mea şi-a perfecţionat arta stomatologică şi precizia mişcărilor, şi-a completat permanent studiile şi lecturile. (Lecturile ei constau în nişte catastife. Avem o fotografie cu fiică-sa bebeluş, dormind lângă un manual din care se învăţa pentru examenul de final de rezidenţiat dacă nu mă înşel. Cartea este evident mai zdravănă şi grăsuţă decât copilul.)

Dar mie mi se pare că arta meseriei ei este 50% despre dinţi şi 50% despre întâlniri cu oameni. Ştie mulţi. De toate felurile, vârstele, poziţiile sociale. Ştie familii întregi, pe diverse ramificaţii ale arborelui lor genealogic. Merge la nunţile lor, le botează copiii, câteodată ajunge să îi asculte în etapele de divorţ. Le află, fără să caute dinadins, taine, doruri, frici, nostalgii, regrete, speranţe. Vin oameni din blocul în care locuieşte, oameni dinăuntrul şi din afara Bucureştiului, oameni din străinătăţi. Îi vede înainte să ia decizia de-a părăsi ţara, apoi plecând, apoi revenind în concedii, iar uneori revenind de tot. Pe-aceiaşi oameni mulţi îi ştie şi la fericiri, şi la tristeţi. Are multe, multe poveşti despre pacienţii ei, care cred că o plac pentru că e competentă, omenoasă şi degajată. La urma urmei, într-o meserie ca aceasta trebuie să ştii să-l ajuţi pe cel ce-ţi trece pragul să nu se teamă.

Ei bine, ideea soră-mii este să scrie o carte cu întâmplări de viaţă culese pe parcursul anilor săi de practică stomatologică. Iar eu sper că o va face – cu acordul eroilor, sub nume fictive sau cum va fi mai elegant – pentru că este atâta viaţă şi-atâta varietate în aceste întâmplări, încât în timp stomatoloaga sora mea a devenit neintenţionat un fel de duhovnic-psiholog-prieten.

De exemplu, de curând a aflat istorii comuniste despre o vizită a unui foarte înalt oficial străin în România de la cineva care a fost la faţa locului, direct implicat în eveniment. Foarte interesante sunt însă poveştile oamenilor obişnuiţi: menajere, bone, soldaţi, agricultori, crescători de prepeliţe, contabili, elevi, studenţi etc. Sunt şi cancanuri, ca în cazul unui pacient căruia îi pusese un dinte provizoriu (nu cunosc detalii tehnice) şi care fusese atenţionat să şi-l poarte cu grijă până la următoarea şedinţă, A sunat-o într-o noapte de la o petrecere să-i spună că l-a înghiţit. (A fost cu happy-end, nimic grav.)

Mă conving tot mai mult că pe lumea aceasta, în orice breaslă, este absolut insuficient factorul profesionalism formal, să-i zic aşa. Cât de uman ştii să rămâi, cât de bine te pricepi să îi respecţi pe cei cu care colaborezi, cât de multă bucurie pui în aceste interacţiuni contează enorm. Îi urez surorii mele să-şi scrie cartea şi să-şi iubească viaţa aşa cum iubeşte dinţii oamenilor. Şi cum o iubesc şi eu pe ea.

Poate-i vom zice “Romanul dintelui”!

<   >