Şcoala altfel

Am descoperit de curând cu mult interes o ramură a psihologiei denumită psihosinteză, dezvoltată de italianul Roberto Assagioli la începutul secolului XX. Referitor la educaţie, Assagioli spunea într-un articol: “Metodele opresive şi autoritare s-au dovedit total nefolositoare şi au fost mai degrabă una din cauzele rebeliunii împotriva oricărei discipline, atât de răspândită printre tinerii moderni. De aceea, este o urgenţă să încurajăm şi să sprijinim copiii să îşi antreneze şi dezvolte voinţa ca mijloc de autodisciplină şi de succes.” Căci este o mare diferenţă între voinţa descoperită autonom, activată din interior şi impunerea cu forţa a rezultatelor dorite de şcoală, părinţi sau alte persoane din afara copilului însuşi.

* * *

Apreciez foarte mult la nepoţii mei faptul că ştiu să îmbine şcoala cu joaca într-un mod uimitor de armonios. Ei învaţă în stil clasic, la o şcoală de stat, cu o programă stufoasă, doldora de activităţi şi teme. Nu cunosc sistemul privat de învăţământ, dar bănuiesc că şi acolo este un volum mare de muncă. Câteodată, mă întreb dacă Maria, când îmi răspunde senină că nu e greu la şcoală şi că totul e bine, conştientizează cu adevărat ce spune sau dacă nu cumva îşi ia prea în glumă sarcinile de elevă. Apoi mă gândesc la notele ei mari de la o grămadă de concursuri unde nu se poate fenta nimic şi ajung să admit contrariată că acest copil pur şi simplu e inteligent şi relaxat în acelaşi timp. Ceea ce pe vremea mea şi în mentalitatea cu care mi-am traversat eu anii de şcoală ar fi fost un paradox. Cred că instinctiv Maria se gestionează în aşa fel încât se hărniceşte suficient, se respectă suficient, se odihneşte şi se joacă suficient.

* * *

Andrei are alt stil, dar şi el vine cu inflexiuni foarte originale în neamul nostru. Andrei dă totul dintr-un foc. Pare imposibil de ţintuit la birou şi de mulţumit cu o rutină stabilă. Se plictiseşte repede şi-aici îl înţeleg perfect, dar e isteţ, agil, rapid, intuitiv şi compensează lungile pauze cu munci intense, pasionale, cu o mobilizare tenace şi spectaculoasă atunci când în sfârşit se simte inspirat să treacă la treabă.

* * *

Copiii aceştia, ghidaţi atent de bunici fidel implicaţi în educaţia lor, răscumpără mult din stresul inutil cu care am traversat noi şcoala.

* * *

Teoretic, nu mă obliga nimeni să învăţ bine şi să iau note mari. Practic, simţeam mereu o presiune surdă să nu îmi fac de râs familia, profesorii şi nici pe mine însămi. Îmi pare rău acum pentru acest consum de multe ori autoindus, căci aş fi fost fără el un copil mult mai frumos şi luminos şi fericit, iar performanţele mele şcolare cu siguranţă nu ar fi scăzut. Pe de altă parte, am avut astfel ocazia să combin învăţarea mentală cu cea emoţională în condiţii destul de provocatoare. Vreau să zic că noi, cei de atunci, ne confruntam din când în când cu profesori exigenţi şi, foarte sincer spus, răutăcioşi şi răzbunători, cărora li se permiteau astfel de comportamente pentru că îşi conduceau elevii spre performanţe la învăţătură. Sper că între timp sistemul a devenit mai curat de astfel de oameni. La maturitate îi ierţi şi îţi dai seama cu blândeţe că erau şi ei simple fiinţe umane cu rănile lor, dar cu suflet de copil îi priveai timorat ca pe nişte balauri. Nu erau mulţi, dar suficienţi. Apoi mai erau majoritatea celorlalţi profesori – neutri pentru tine, nici prea buni, nici răi. Şi-apoi mai erau acele perle minunate, cei câţiva dascăli pe care i-ai iubit de când i-ai văzut prima oară păşind în clasă cu catalogul în mână şi pe care îi vei iubi toată viaţa.

* * *

Mi-am dorit să merg la şcoală din tot sufletul şi mereu mi-a adus plăcere actul de a învăţa. Am învăţat în primul rând pentru mine şi pentru bucuria mea de a înţelege, de a şti, de a ajunge, prin cunoaştere, pretutindeni, în toate direcţiile vieţii. Învăţam bine şi la materiile care nu îmi plăceau – şi din care aproape că nu am rămas cu nicio amintire – pentru că îmi făcea bine senzaţia că pe termen scurt pricep câte puţin din toate. Eram considerată de unii colegi tocilară, dar niciodată nu m-a atins cu adevărat această etichetă pentru că ştiam ce însemna pentru mine actul fericit de a-mi exersa mintea, de a scrie, de a citi, de a avea manuale noi la început de an. Şcoala aceea, aşa strictă cum era ea pe-atunci, mi-a fost prietenă de multe ori şi n-o regret. Dar mă bucură şi aplaud faptul că astăzi copiii buni ştiu să nu se mai sperie de calificative şi de rezultate, că sunt mulţi părinţi care le respectă odihna şi îi încurajează ca în mijlocul haosului de materii şi de teme să se şi joace, să mai guste şi lipsa de griji.

* * *

Cred că per ansamblu copiii de astăzi impun mai mult respect. Li se dă dreptul de a-şi alege altfel preferinţele, preocupările. În clasa a VI-a am refuzat să merg la olimpiada de matematică. Nu îmi plăceau problemele acelea, nu prinsesem gustul poeticii matematice alambicate ce răsuna în enunţul exerciţiilor de la acel nivel şi, mai ales, nu îmi plăcea să merg sâmbăta la şi mai multă pregătire suplimentară după multe ore de algebră şi geometrie din timpul săptămânii. Nu aveam ambiţia premiilor şi medaliilor şi nu voiam să întrec pe cineva sau să demonstrez cuiva ceva, ci aveam doar acel stres impus de a nu dezamăgi. Poate că aceasta era lejeritatea şi plafonarea copilului isteţ din naştere. Învăţam de dragul învăţatului, însă îmi respectam şi limitele. Ajunsesem la refuz şi ştiam că îmi doresc neîntinată odihna de weekend. Alegerea mea căpoasă a incomodat, a stârnit o rezistenţă tăcută timp de câteva săptămâni în care m-am simţit o elevă pedepsită, tratată cu o indiferenţă mascată şi un tacit “te ţin eu minte”. M-am împăcat după aceea cu profesoara mea şi apreciez matematica de calitate pe care am învăţat-o în anii de şcoală generală, poate cel mai serios fundament intelectual al omului care sunt astăzi, dar ştiu şi că am avut tot dreptul să spun acel nu. Din perspectiva mea, performanţele noastre la olimpiade erau aşteptate uneori şi ca mângâiere pentru orgoliile profesorilor noştri, iar eu simţeam şi taxam acest lucru. Sigur că nu toţi erau aşa. Pe unii îi vedeai bucurându-se cu lacrimi în ochi mai ales pentru tine, nu doar pentru ei. Mă deranja şi explicaţia că, forţată să merg la olimpiade, m-aş fi obişnuit cu atmosfera de examen. Doar că pe mine nu mă întreba nimeni dacă am un asemenea trac. Nu, de fapt n-aveam deloc. Mi se părea mult mai grea presiunea kilogramelor de pregătiri peste pregătiri, nopţile dormite prost de atâta stres. Voiam doar să se termine odată, să primesc subiectele, să rezolv ce ştiu la ele, să plec acasă şi să mă desprind în sfârşit de toată nebunia aceea a muncii suplimentare.

Ca o paranteză, în liceu am mers la olimpiadă la fizică doar ca să îi facem o surpriză profesoarei noastre simpatice şi ne-am descurcat cu toţii neaşteptat de decent. Deci erau şi concursuri pe care ni le alegeam singuri, cu sufletul.

* * *

Acum am o părere amestecată despre felul în care am făcut noi şcoală prin anii ’90. Greutatea, teroare psihică de la unele ore, superficialitatea altora, toceala la materii care nu îţi plăceau au avut şi ele rostul lor şi ne-au educat pe partea de inteligenţă emoţională, prin forţa lui aşa nu. Rigoarea, disciplina unor standarde înalte cu siguranţă îmi sunt de ajutor de atunci şi vor continua să îmi fie. Nu a fost inutil acel efort. A permis ca din noi să rezulte o generaţie ce ia startul de pe un nivel unde poate îmbina mai frumos inteligenţa, creativitatea, forţa minţii însufleţite de bucurii copilăreşti.

* * *

Meritele sunt şi ale bunicilor şi străbunicilor noştri. Le scriam scrisori bunicilor mei. Uneori îmi răspundeau în creion cu un scris mare, cu litere neexersate de oameni cu câteva clase care munciseră o viaţă pentru ca cei de după ei să aibă parte de educaţie aleasă. Câteodată îşi cereau scuze pentru faptul că ei nu ştiau să scrie corect, iar mie mi se strângea sufletul în faţa modestiei lor îşi îmi venea să fac o plecăciune acelor rânduri migălite de mâini atât de cinstite, iubitoare şi simple. Şi pentru ei ne-am muncit noi mintea pe băncile şcolilor. Pentru ei, pentru noi, pentru ca cei din gaşca Mariei şi-a lui Andrei să preia ştafeta dintr-un punct mai elucidat şi lipsit de chinuri de prisos. 

Prospeţimea zglobie din starea de elev… ce comoară!

<   >