Se-aprinde ţara din Sibiu

Din ianuarie trecut în 2018 nu mai lucrăm acolo. Pentru mine au fost mulţi ani în care, stând la un birou pitit pe la marginea Bucureştiului, m-am simţit conectată ca într-o reţea vie la întreaga ţară, unde aveam colegi pe care îi puteam asista de la distanţă în diverse probleme de zi cu zi. Mai ales pentru această comunicare cu toată România mi-am iubit meşteşugul.

De la Sibiu scria sau telefona Radu. Impecabil în munca lui, ştiai că dacă te bâzâie, cum îi era o vorbă, atunci ceva chiar arde şi-i musai de rezolvat. Câteodată îl simţeam încordat şi supraîncărcat cu prea multe griji de serviciu pe care parcă le ţinea mai întâi în el, căutându-le cel mai competent leac. Radu era acel gen de coleg care purta o grijă atentă celor din jur: nu te solicita decât dacă era sigur că tu deţii cheia unei probleme care îi ieşise în cale. Pe lângă toate acestea, era un om prietenos şi luminos; avea în el o joacă ştrengărească, cumva reţinută şi zici că păstra mereu pentru tine un zâmbet senin, reconfortant, încurajator.

Eu i-am greşit lui Radu cu ceva. Privind în urmă la acei zece ani pe care îi petrecusem alături, făcusem un clasament extrem de pretenţios şi ajunsesem la concluzia că, dintre toţi colegii, cineva pe nume Dan şi cineva pe nume Alexandra au fost oamenii cei mai echilibraţi, amabili, săritori, buni profesionişti şi camarazi cu care am colaborat. Am greşit pentru că un loc pe podiumul acesta ultraexigent cu siguranţă era al lui. Radu avea în el o sclipire vie, inteligenţă şi multă bunătate.

Aş vrea să pot spune că-i vorbesc la trecut doar fiindcă în vieţile noastre s-a încheiat acel capitol profesional. Adevărul complet este că de ieri Radu se pare ca s-a pornit în marea trecere către acel dincolo pe care nu prea putem să îl descriem, dar care ştim limpede că-i alcătuit din lumină. După şocul veştii, apoi după plânsul nostru, după ninsoarea scurtă de aici care ne-a anunţat că de-acum omul acesta se prinde în joc cu cerul, eu nu pot constata decât că peste noi se coboară tot zâmbetul lui, prietenia lui, tinereţea şi viaţa. Căci sigur tot vii rămânem şi poate chiar mai treji de-atât când ne părăsim trupul lumesc şi ne transformăm la loc în esenţe.

Îţi mulţumesc, Radu! Bucură-te de călătorie şi să nu te mire când, suspendate printre vieţi şi clipe, vor reapărea în calea ta prieteniile multe pe care le-ai sădit în povestea de acum! Pentru că, vorba versului, cine ştie unde şi când ne vom trezi şi-n care trup…

<   >