Pe oamenii aceia care au musai nevoie de preoţi ca să se poată spovedi cuiva i-am contemplat mereu cu surprinderea celui obişnuit să vadă viaţa complet opus. Mă uimesc şi semenii noştri care se proclamă categoric, pe ei înşişi şi pe noi, ceilalţi, păcatoşi nevrednici. Apoi se duc la biserică pentru a-şi primi iertarea Domnului prin preoţi pentru că doar aceştia ar avea o atare putere. Fiind de fel o răzvrătită faţă de acele aspecte ale bisericii din care au rezultat Inchiziţia şi clasarea – mai mult sau mai puţin mascată sub vorbe mieros-bisericeşti – femeii ca făptură neegală bărbatului, îmi vine să-i întreb pe cei prea evlavioşi ce înţeleg ei prin păcat, cine/ce e Domnul în accepţiunea lor şi altele, la care ştiu că aş primi oricum răspunsuri evazive, acuzaţii de blasfemie sau poate nişte duşuri cu agheasmă. Nu, nu hulesc cele sfinte, ci doar mă îndoiesc de dreapta judecată a unora dintre pământenii slujitori ai Domnului.
Aţi înţeles, nu tolerez perspectivele înguste asupra vieţii religioase, la fel cum nu tolerez aşa-zisele interpretări astrologice prăpăstioase, acuzatoare ce insinuează şi ele, în felul lor, că ai fi un păcătos nevrednic. Pe lume sunt astrologi şi astrologi, preoţi şi preoţi, enoriaşi şi enoriaşi, iar acest “şi-şi” – nu-i aşa? – este valabil pentru absolut orice breaslă inventată de omenire.
În mine biserica a însemnat linişte şi iluminare doar cu ocazii nepremeditate. Acele dăţi au fost rezultanta spontană a prietenilor care m-au însoţit la slujbă, a unor preoţi cu adevărat maeştri, nelumesc de conectaţi la ritualul lor, a vreunui cor sau a vreunui loc cu o energetică aparte. Acelea – câteva – sunt unele dintre cele mai mari avuţii ale amintirilor mele şi da, în faţa lor mă-nclin cu recunoştinţă şi respect.
Cred că reuşesc să merit astfel de clipe doar când îmi detensionez judecăţile aspre la adresa instituţiei bisericii şi nu mă mai concentrez asupra greşelilor ei. De asemenea, am constatat că structura mea mentală nu se potriveşte cu exprimarea din scripturi, deci nu reuşesc să le urmăresc cu interes textele propriu-zise.
Ştiu că sunt foarte mulţi oameni de bine care merg din inteligenţă şi iubire la biserică. Aceştia îşi selectează cu atenţie preoţii-îndrumători şi parohiile frecventate. Pe lume sunt însă şi iconoclaşti ca mine şi-avem şi noi rolul nostru. Exilaţi şi respinşi de către cei prea cuminţi, noi reuşim totuşi să ne declarăm incomodaţi, de pildă, de faptul că există un tron împrejmuit, rezervat în fiecare biserică pentru patriarh; că se destramă biserici vechi, deosebit de valoroase pentru patrimoniu, în vreme ce construim o catedrală a mântuirii noastre etc., etc.
Revin la spovedanie şi la iertare. Dintr-un anumit punct personal de vedere – al logicii aplicate în spiritualitate -, întreb: de ce s-avem nevoie de preoţi? Noi nu suntem în stare să ne recunoaştem nouă înşine erorile şi să ne dezgolim de ele în faţa noastră? Şi de ce s-avem nevoie de iertarea rostită prin preoţi? Noi nu suntem în stare să ne iertăm? De ce să credem că se coboară Spiritul Sfânt printre noi doar în ritualuri procedurate şi normate de forurile superioare bisericeşti, care ţin secrete atâtea informaţii din sursele religioase străvechi? Noi nu avem oare Spirit Sfânt în noi? Și oare nu acest spirit iartă şi vindecă? Şi oare nu o vrea mai mult decât orice să-i recunoaştem prezenţa şi puterea în interiorul nostru? De ce ar fi toate acestea blasfemii? De ce avem nevoie de atâtea proiecţii în afara noastră, de ce să aşteptăm mântuirea venită prin altcineva?
Da, religia poate fi frumoasă, poate reliefa indiscutabil aspecte sublime ale iubirii. Nu, nu cred că o astfel de biserică îşi doreşte supuşi, ci forţe individuale, oameni limpezi şi drepţi, de sine stătători, deplin conectaţi la puterea lor personală, de unde izvorăşte toată iertarea şi îndreptarea… păcatelor.
Pe vremuri aş fi fost arsă pe rug pentru aceste cuvinte, acum mă declar împăcată că le pot spune fără ură şi cu libertatea de a alege să caut mai întâi în mine răspunsuri, izbăviri şi lumini. Cândva, ne vom întâlni cu toţii la mijlocul distanţei dintre noi – preoţi, astrologi, agricultori, savanţi, poeţi, ingineri, şoferi, astronauţi, sportivi etc. – şi vom înţelege că fiecare, pornind din direcţia lui, ajunge, cu adevărat, în acelaşi centru.