După articolul anterior în care am povestit despre sora mea stomatolog, pornesc în scrierea de astăzi tot de la pastă şi periuţă. Dinţii ca punte de legătură între jurnale…, nu-i aşa?
Săptămâna aceasta, la finele unei zile pline şi obositoare, îmi desfăşuram hipnotic ritualul spălatului pe dinţi şi mă grăbeam să mă cuibăresc cât mai repede în pat. Brusc, mi s-a petrecut o întorsură a minţii, o altfel de percepţie a clipei care se derula chiar atunci. Am reuşit să pătrund cu adevărat în prezent. Dintr-odată, mi s-a părut foarte interesant că sunt un om viu şi conştient de sine, prins chiar atunci în acele mişcări, respirând într-o încăpere oarecare de pe faţa Pământului, observând tot ce mai compunea cadrul respectiv. Asemenea momente aparent banale şi neînsemnate, repetitive, de umplutură alcătuiesc cam 95% din viaţa noastră. Zi de zi, construim astfel de conţinuturi. Foarte des le considerăm doar nişte fundaluri şi le completăm cu o aşteptare mocnită a unor întâmplări mai palpitante, senzaţionale, a unor efervescenţe care să ne scoată din prea firesc.
Adică ne inducem nemulţumire faţă de prezenturile prea simple.
Aşteptăm ziua în care vom avea alt loc de muncă, alt salariu, o altă relaţie sau când omul de lângă noi în sfârşit va deveni alt om şi se va transforma după dorinţa noastră, aşteptăm vacanţe de vis, petreceri, naşterea unui copil, pensia şi aşa mai departe. Unele proiecte de viitor sunt mai realizabile şi predictibile. Gândul la ele este cât de cât sănatos, cel puţin în ideea de organizare din timp a etapelor premergătoare. Dar, dincolo de calendarul practic pentru viitorul pe termen scurt şi mediu, dincolo de diversele proiecte concrete, adesea ne consumăm psihic şi ne fentăm propriul prezent alimentaţi de o aşteptare tot mai flămândă a unui cândva incert. Acesta să fie oare actul de a spera? Doar atât?! Un miraj înceţoşat exercitat de ceva exterior care ne va scoate din plictiseală, rutină şi banal pentru ca mai apoi să putem în sfârşit savura viaţa 100% conectaţi la ea…?
Şi astfel, concentrându-mă deodată cu mare interes doar la periuţa de dinţi şi la incisivii mei centrali, am trăit această epifanie, bucuria de a experimenta din plin un conţinut de rutină. Ce-ar fi dacă mi-aş parcurge viaţa cu mulţumirea că pot să mă observ eu pe mine în diverse situaţii din acestea neglijabile? De prin cine ştie ce planuri astrale provenim, ne-om fi muncit să traversăm atâtea procese până să reuşim să ne naştem în corpuri omeneşti doar ca să stăm deconectaţi şi absenţi de la 95% din viaţă sau poate chiar mai mult? Aşteptând ceva mai interesant decât rutina zilnică? Plictisiţi de starea de fond şi luptând cu viaţa, încercând mereu să o facem altceva decât deja este? Şi dacă ne-am opri din alergătura aceasta după ceva şi ne-am spune, ca englezul, că this is it!, viaţa, aşa cum e acum, cu bune şi imperfecţiuni, este exact ceea ce am venit să experimentăm?
Restul de 5% oricum se va crea, va veni spre noi. Momente altfel oricum apar. Şi aceşti 5% fac parte din legea vieţii. Poate că proporţiile sunt puţin diferite de la un om la altul şi poate că unii dintre noi se împacă mai bine cu rutina decât alţii. Dar per ansamblu este importantă reconectarea la acest generic 95%, când, după o porţie din 5%, vine iar rândul conţinutului mărunt, al simplităţilor. Pentru mine, cine reuşeşte să menţină o astfel de prezenţă plină de curiozitate şi de acceptare este un iluminat.
Mai cred şi că foarte mult ar trebui să ne dea de gândit aşteptarea pe care o proiectăm în relaţii. Îmi pare un fel de boală majoră a generaţiei din care fac parte. Aud foarte des, prea des variaţiuni pe tema Dar oare voi întâlni vreodată pe cineva care să mă facă fericit/ă? Mirajul unui celălalt din exterior care să te facă în sfârşit dispus să te bucuri de viaţa ta. Nu cred că ne punem corect problema. Iubirea apare periodic în viaţa fiecăruia. Unele iubiri stau mai mult, altele mai puţin. Toate se transformă, iar la un moment dat se sfârşesc. Unele poveşti de viaţă sunt mai solitare, dar nici acelea nu sunt pe veci sortite izolării. Oameni noi pot intra oricând în povestea noastră.
Însă trebuie să fim pregătiţi ca, în desfăşurarea oricărei relaţii, lină sau cu năbădăi, să păstrăm conexiunea echilibrată cu propria conştiinţă, aceea care se mulţumeşte cu constatarea clipelor simple precum spălatul pe dinţi. Sunt momente care ne aparţin doar nouă, indiferent de starea relaţiilor noastre. Dacă nu o alungăm încercând să o forţăm, iubirea de cuplu îşi face singură loc în poveştile noastre când îi vine iar vremea. Dar şi atunci ne vom fi datori cu atenţia personală la cei 95%. Altfel, eu am impresia că ceva din noi recunoaşte pericolul îndepărtării de la centru şi grăbeşte sfârşitul relaţiei tocmai cu scopul de-a ne face din nou timp pentru concentrare la relaţia cu propriul sine.
Bucuria de a fi tu însuţi. Aceasta este o miză pe care nu avem voie să o uităm.