Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe-o carte.
(Tudor Arghezi)
Eu nu cred că oamenii dăinuie doar prin ce au lăsat tangibil în urma lor. Nu cred că din noi, pe umărul ăsta pământesc al răspântiei dintre lumi, rămân doar câteva date sterpe, un nume în arhivele statului, nişte oase, vreo agoniseală, vreo carte de-om fi fost mai învăţaţi, vreo odraslă şi, după un timp de cernere a tuturor acestora, uitarea, nimicul.
Nu cred că putem avea acces la cei de mai demult doar din câte-o pomenire a cuiva care i-o fi cunoscut sau ar fi auzit de ei. Mie îmi pare că toţi aceşti oameni pe care îi punem laolaltă în cuvântul străbuni, mai de seamă sau mai de rând, mai vechi sau mai recenţi, continuă să fie peste tot ca o broderie delicată la care se adaugă mereu noi şi noi ochiuri de legătură şi rotunjiri.
Aud discretele lor jurnale în locurile umblate de ei, amestecate cu paşii altora ce s-or fi perindat şi-aceia, printre clipe, tot pe-acolo. Picturi suprapuse, atmosfere compuse din momente îngemănate prinse unul într-altul, lăsând urme de parfum vibrante ce continuă să spună, să râdă, să exclame şi uneori să se îndoiască sau să se întristeze, întocmai oamenilor ce le-au trăit.
Pe unii îi simţi mai puternic ca pe alţii, sfidând legile muririi şi respirând în nemurire prin vreun loc ce le ştie tainele. Casele memoriale au prinse-n ele aceste eternităţi şi n-ai cum să-l afli pe Arghezi dacă i-ai citit din biblioteci toate versurile, dar n-ai fost niciodată la Mărţişor să-i asculţi livada, casa luminată între multele ei ferestre, odaia în care scria, camera de joacă a copiilor, tipografia şi-atâtea unghere pe unde s-o fi perindat în vecii zilelor sale obişnuite petrecute acasă. Dar şi fără faima unei vieţi de poet rămân impregnate atingerile noastre subtile. Poate că nu vom şti ale cui sunt nuanţele ce se trezesc în noi într-un loc anume, poate că, dacă l-am lua la despletit, ne-am rătăci în hăţişurile memoriilor sale, printre amestecurile de personaje şi varietăţile de trăiri amprentate, printre atâtea coridoare ale timpului!
Totuşi, când mergem pe câte-o stradă, pe câte-o uliţă, pe câte-un câmp, pe câte-un munte, oare nu auzim printre impresiile răsărite în noi tocmai chemări lăsate fără ştirea lor de oamenii ce le-au colindat înaintea noastră? Şi noi oare nu ne lăsăm, pentru eternităţi mai mici sau mai mari, amprentele în toate locurile ce ne conţin paşii?
Cred foarte mult în acea inteligenţă latentă în fiecare fiinţă umană ce poate decodifica orice de oricând şi de oriunde. Cred că un om desăvârşit – o condiţie pe care învăţăm să ne-o însuşim tot mai conştient – poate comunica în toate direcţiile spaţiului şi timpului pentru că tot ce există într-un acum oarecare rămâne scris şi viu dincolo de aparenţele precis cuantificabile şi de vremelnicii. Şi mai cred că existenţele noastre se sprijină întotdeauna pe realizările tuturor celor ce ne-au precedat, la fel cum şi răscolirile ce ni se dau sunt ocazii să mai îndreptăm câte ceva din erorile pe care nu s-au priceput să nu le facă la vremea lor.
Dincolo de planul individualităţii noastre, este la fel de real şi de operabil cel al sintezelor şi al esenţelor, al omenirii ca organism unitar, parte infimă din totaluri cosmice mai mari şi din timpuri scăpate măsurătorilor exacte.