Tot oameni

Nu-i priva pe oameni de problemele lor! (Greg Mckeown)

În anii copilăriei, deşi aveam ocrotitorii mei din familie, mă simţeam existând într-un acompaniament social general posomorât, urâcios, într-un gri ca de noiembrie târziu din care oricând s-ar fi putut căsca un ordin, o absurditate, o vorbă poruncitoare, vreo stricteţe. Aşteptam să mă întâmpine forme-gânduri-cuvinte-energii răutăcioase pe stradă, în încăperi, când îndrăzneam să privesc oamenii cu prestanţă drept în ochi, nesocotindu-le poruncile tacite. Rămăşiţe ale regimului anterior, filtrele exagerat timorate ale unui copil neobişnuit cu fericirea lipsită de griji… Mă gândesc acum că eu însămi am avut un rol major în aceste percepţii sumbre şi că viaţa m-a învăţat între timp să le rotunjesc în aşteptări mai luminoase şi în îndrăzneli optimiste.

Dar pe atunci, pe când încasam multe întâmpinări ursuze şi mohorâte, îmi făcusem un obicei prost şi tare neprofitabil. Descoperisem că dacă mă ascund, ocolesc, evit ca într-o şerpuire anumite contacte cu unii oameni, scap de tortura rigidităţii lor meschine, pe care nu o înţelegeam în profunzime şi căreia îi puteam doar simţi colţii. Am învăţat deci să mă dau la o parte din calea unor posibile neplăceri, în timp ce sursa lor continua să existe şi să prindă putere. Mai descoperisem în mine un fel de dar al anticipării şi rezolvării posibilelor probleme ale altora, un dar care mă scutea aparent şi de posibilele lor reacţii ulterioare. Aşa am dezvoltat o extraordinară viteză, atenţia distributivă şi capacitatea de a evalua o chestiune în multiplii ei parametri logici, emoţionali, materiali. Aşa am dezvoltat şi o mare agitaţie interioară, nelinişti, insomnii, iar mai apoi probleme de respiraţie.

Există printre oameni categoria aceasta a nervoşilor prevăzători ca mine, care deservesc umanităţii la fel de prost ca blocurile de rigiditate ridicate de obtuzii ce-şi depozitează frustrările în cârca emotivilor. În miezul tuturor fiinţelor este însă aceeaşi sămânţă de adevăr şi de iubire ce se aşteaptă dezvelită. Şi am învăţat ceva auriu-valoros trecând prin acei ani gri de început: să nu mă las manipulată cu lacrimi şi reproşuri de egoism dacă nu împlinesc dorinţele (adică egoismul) altcuiva, să nu mă tem când mi se vorbeşte de sus sau se ţipă la mine şi să nu îi privez pe oameni de problemele lor, căci realmente nu fac nimănui niciun serviciu dacă aş accepta toate acestea.

Am avut, bag de seamă acum, şi multe călăuze înţepte pe drum. Mereu sunt printre noi curajoşi incoruptibili ce-şi cunosc prea bine integritatea şi rămân drepţi nu pentru că se încăpăţânează cu războinică rezistenţă, ci pentru că, privind la cei corupţi într-un fel sau altul de jocurile vieţii, îşi dau seama c-aceia-s nişte suferinzi rătăciţi pentru un timp. Nimic mai grozav, periculos, tulburător, ci doar atât. Tot oameni.

<   >