Cunoaşte multă lume cartea aceea scurtă şi cuprinzătoare, Cele cinci răni care ne împiedică să fim noi înşine. Dacă nu a ajuns încă şi în mâinile tale, reţine-o şi caut-o când vei simţi chemarea! Îmi amintesc că după ce am citit-o m-am diagnosticat singură cu 100% la abandon, trădare şi respingere şi cu vreo 70% la rigiditate. Vorba soră-mii, simpla recunoaştere a fost pasul cel mai important.
Stau acum faţă în faţă cu mine, după ani de zile de la acele prime îndrăzneli spre un soi de autopsihanaliză intuitivă şi mă uimesc câte mai pot scoate în continuare din străfunduri obscure, câte frici, câte obsesii, câte fugi, câtă durere aberantă şi câtă neîncredere în cele bune ale vieţii. Cât autosabotaj şi câtă zbatere! (Sunt oare toate acestea doar ale mele sau accesez de fapt un rezervor colectiv?)
Adevărul este că mă aşteptam ca acest tip de momente să dispară, să nu mă mai înghită dacă îmi asum să îmi reparcurg trecutul – ceea ce am tot făcut –, să îl transform în înţelegere şi maturitate – ceea ce am tot făcut. Şi adevărul este că rezultate se văd din plin, că n-aş da la schimb pentru nimic structura şi libertatea interioară aduse de hotărârea de-a-mi dedica mult timp pentru privit pe de-a dreptul şi căutat soluţii creative la toate acele răni. Nopţi nedormite, plânsete ascunse, disperări – toate acestea fac parte din culorile procesului.
În timp, am constatat că descinderile mele mi-au construit o anumită consistenţă, capacitatea de a-i asista şi pe ceilalţi pe trasee asemănătoare. Contribuţia mea este în special una a acceptării. Stau pur şi simplu pe lângă aceşti oameni care îmi ajung uneori în preajmă în momente critice şi, dincolo de orice cuvinte, cred că ei primesc semnale dinspre acea parte a mea care transmite Am fost şi eu acolo şi uite-mă, am supravieţuit, ba chiar am şi crescut.
În alte zile, rănile mele par însă că se retrezesc cu o forţă înzecită, iar atunci îmi este cel mai de folos cunoaşterea ca astrolog. Văd tiparele energetice ale momentului, le suprapun peste harta mea, observ trimiterile către anumite conjuncturi din trecuturi îndepărtate, caut noi conştientizări. Toate acestea în timp ce mă las cuprinsă de stările zilei, de suferinţele acelea care parcă mă scot în faţa clasei, la un nou episod de lecţii şi de înţelepţire.
Astrologia m-a învăţat să sesizez, să accept şi să cooperez cu ciclicitatea. Dacă, de pildă, în structura mea fundamentală apar indicii către o posibilă devalorizare de sine, către tendinţa de a da totul unor oameni pe care îi idealizez ca supraoameni, către solicitarea unei perfecţiuni impecabile în relaţii (altfel, mai bine nimic!), atunci periodic tranzitele de peste an vor reactiva acele tematici. Cam aşa suntem alcătuiţi cu toţii, fiecare cu ale lui.
Am mai înţeles şi că, de ai în tine o anumită lecţie de asimilat, în momentul în care îi dai răspunsul corect pe un nivel, treci la următorul, care va presupune din partea ta şi mai mare rafinament şi performanţă. Pe măsură ce urcăm, ne deschidem spre o atmosferă mai rarefiată şi luminoasă, dar pe acea cărare îngustă către mai sus ascensiunea devine şi mai anevoioasă, căderile şi mai periculoase.
Cu cât urci mai sus, cu atât trebuie să înveţi să ieşi în afara ta. Cu cât devii mai puternic, cu atât mai mult te sensibilizezi la influenţele colective. Cu cât îţi rezolvi din temele personale, cu atât ţi se va cere să transferi rezultatele spre ceilalţi, să le pui la dispoziţia tuturor. Cu cât îţi conştientizezi din greşelile de înţelegere şi simţire, cu atât vei fi mai deschis la colecţia cu greşeli similare ale întregii omeniri. Şi astfel va trebui să participi la vindecarea unui tipar al umanităţii, nu doar la liniştirea universului tău personal.
Zilele acestea trezesc din nou în mine suferinţe, nelinişti. Pentru că între timp am crescut, le întâmpin cu ştiinţa că au soluţii, dar nu le subestimez şi le tratez cumpătat. Am reuşit să îmi numesc mai exact nişte vulnerabilităţi incredibil de simple şi de puternic înnodate în rădăcinile mele. Şi-apoi m-am văzut totuşi în continuare cuprinsă de anxietate surdă, incapabilă să gândesc limpede, să mă focusez pe sarcini concrete. Ce nu făcusem bine, ce nu rezolvasem, ce nu înţelesesem?
M-am detaşat, am ieşit din stare. Apoi am văzut şi un prim răspuns plauzibil: suferinţele acestea se acutizaseră acum printr-un proces colectiv, căci zilele recente mi-au adus conectarea la oameni cu răni similare. Acum nu este vorba doar despre mine sau despre ei, ci despre noi, căci ne amplificăm foarte mult unii altora rănile, ni le deschidem, ne forţăm reciproc aflarea de soluţii.
Există, negreşit, acest tip de transfer între oameni, iar cei cu care suntem în rezonanţă, indiferent dacă ne sunt sau nu fizic aproape, sunt colegii noştri de şcoală în diverse repetenţii sau poate ultraspecializări ale înţelegerii şi simţirii. Iar data viitoare când te vei simţi abandonat, respins, trădat şi nu vei avea suficientă forţă să te aduni doar de dragul tău, caută să te recentrezi prin gândul că astfel vei contribui la vindecarea altcuiva, camarad de suferinţă.
Apoi vei vedea că dăruind, primeşti. Pentru că în viaţă nu este vorba doar despre mine sau despre tine, ci despre noi, despre suferinţe ale tuturor şi despre soluţii universale pe care avem datoria de a le căuta şi de a le găsi la comun, fără fugă, fără tergiversări. Avem prea multe de construit împreună pentru a ne mai permite pierderi de timp şi lamentări!