Ultimul curaj

Pe lumea aceasta am observat două stiluri de renunţare finală: renunţarea care face ca viaţa să ţi se scurgă printre degete fără să îţi mai pese de nimic – o stare perdantă însoţită de nihilism; şi renunţarea care te face să ieşi din cercul jocurilor lumii, să accepţi prin predarea orgoliului manevrele subtile ale inexplicabilului – un inexplicabil ce parcă te sabotează şi îţi fentează dorinţele -, dar, în timp ce renunţi, rămânând totuşi vigilent la semnalele vieţii. În fazele de renunţare, această vigilenţă se manifestă ca o broderie aproape invizibilă, o fină contemplare a mişcării universale din care facem parte şi noi şi cu care suntem mereu contopiţi.

Renunţarea creativă seamănă cu o disoluţie finală ce ne învaţă că, după ce nu ne mai rămâne nimic din ce credeam că deţinem ca repere, experienţe, valori, construcţii personale de orice fel, păstrăm legată de noi singura constantă a vieţii: vocea interioară, simţul că existăm, conştiinţa de sine. Şi aş mai vrea să spun că nu pentru toată lumea a pierde ceea ce înainte dădea sens vine printr-o catastrofă sau printr-o destrămare forţată de exterior. Pentru unii dintre noi această pierdere definitivă a vechilor structuri se insinuează prin schimbare de stare: ceea ce înainte te-a motivat şi a constituit baza realizărilor sau ambiţiilor tale îşi pierde deodată intensitatea, sensul. Parcă derapează. Certitudinile anterioare devin astfel simple conţinuturi clasate, depăşite, încă neînlocuite cu ceva nou. Spaţiul dintre un sfârşit şi următorul început, trăit ca o lentă tranziţie incertă.

Pentru că recunoaşte astfel de schimbări de macaz – trecerile dintr-un registru spre altul cu totul diferit – îmi este de preţ astrologia. Chiar şi fazele de disipare ultimă sunt atent inscripţionate într-o hartă astrală. Procedeul disoluţiei aparţine de Peşti – Neptun – casa a XII-a, iar noi putem învăţa să integrăm cu stil acest pas sau putem aluneca în umbrele lui, cel puţin pentru o vreme.

Despre casa a XII-a am reţinut o explicaţie foarte interesantă de la Steven Forrest: rostul ultim al tuturor exprienţelor noastre este ca acestea să producă o schimbare în conştienţă, o elevare interioară. În casa a XII-a renunţăm la bagajul de circumstanţe şi păstrăm doar forma lor extrem de esenţializată, aproape eterică. Renunţăm la conţinut, păstrăm doar sinteza, în timp ce ne simţim transparenţi, poate despovăraţi, poate dezorientaţi printre oameni, poate lipsiţi de graniţe, poate mai aproape de ireal, visare şi vid, nelumesc. Aşa se produc salturile definitive de conştiinţă şi de conştienţă.

A sta în afara jocurilor fără să te izolezi de viaţă şi fără să aluneci în dezorientare nu este o artă simplă. În general, în această fază trebuie să învăţăm să participăm exact aşa, de pe margine, oferind ceva dezinteresat şi nediscriminatoriu, acţionând imperceptibil şi influenţând cursul evenimentelor fără să ştim prea limpede că o facem sau cum. Până şi a pune în cuvinte aceste procese este aproape imposibil pentru că vorbim despre un teritoriu al experienţelor şi emoţiilor abstracte, dirijate prin imaginaţie, predare, credinţa de-a te lăsa modelat de o forţă necunoscută ce se poate dovedi sublimă sau, dimpotrivă, înşelătoare. Căci este un mare test al semnăturilor neptuniene să rămâi responsabil şi suficient de practic pentru a funcţiona şi a cultiva rutina traiului de zi cu zi, în timp ce inexplicabilul te îmbie să visezi, să renunţi la ambiţii prea lumeşti, să reduci existenţa la acel plan al esenţelor.

Cred că de multe ori testele de disoluţie ultimă seamănă cu o simplificare şi-o dezgolire ce ne vor releva cel mai mare curaj de care suntem capabili: acceptarea. Şi-apoi, dacă rămânem suficient de vigilenţi pentru a nu aluneca în nihilism sau nepăsare, poate că ni se va arăta că am devenit mai sfinţi şi că ne-am regăsit adevăratul suflet pentru că am îndrăznit să renunţăm la cine am crezut până atunci că suntem.

<   >