În cercul meu restrâns de prieteni foarte apropiaţi, astăzi s-a născut un om nou. De la distanţă de câteva judeţe, îl întâmpin cu un zâmbet fericit de tanti care nu o să-i vorbească stâlcit, nu o să se dulcegărească forţat pe lângă el şi nu o să-l oblige să mănânce ce nu-i place doar pentru că potrivit cercetărilor ştiinţifice ar avea multe vitamine. În schimb, îi promit să-i fiu prin preajmă un adult de încredere şi de treabă, care o să înveţe mult de la el.
Când eram de-o şchioapă, m-am confruntat cu o problemă inerentă mentalităţii comuniste în care mi-am orchestrat venirea pe lume: aceea că între oameni se stabilesc nişte ierarhii bazate pe vârstă (maximul ghinion picând pe mezinul familiei), iar vârsta anulează orice altă ierarhie pornită din intelect, corectitudine, talent etc. De asemenea, pe vremea mea se considera frecvent un copil ca o tablă goală pe care ai autoritatea şi obligaţia să scrii tu, ca adult, ce consideri mai de seamă, copilul nefiind în stare şi adesea nici în drepturi să intervină cu cine ştie ce preferinţă de stil şi cu observaţii.
Sigur că dintotdeauna au fost părinţi şi părinţi, copii şi copii, familii şi familii. Dar azi îmi amintesc o atmosferă per ansamblu mai rigidă şi normată în care se trăia pe vremea mea, cu copii mai timoraţi şi îngrădiţi decât cei de acum, cu teama lor mai mare faţă de nişte adulţi care fuseseră la rândul lor copii în condiţii şi mai austere emoţional. Nu este simplă şi nici standard experienţa de a te pomeni cu responsabilitatea creşterii unui copil. Însă în trecut se întâmpla mai rar să recunoşti cu reverenţă că acel copil este un dar, o bogăţie prin însăşi prezenţa lui, nu prin asigurarea ta că o să aibă cine să te îngrijească la bătrâneţe. Mai adesea decât azi părinţilor li se părea înjositor să îşi asculte copiii şi se stabilea o lege tacită care zicea că eu te cresc, tu eşti obligat să mă respecţi. Astfel, copiilor li se transmiteau mesaje de iubire condiţionată, iar aceea nu prea se poate numi cu adevărat iubire.
Ştiţi ce cred eu că s-a petrecut printre anii ce s-au scurs? Mişcările vieţii ne-au forţat la nivel de societate să învăţăm să facem curăţenie în ceea ce zace inconştient în noi, să ne lărgim perspectivele, să ne flexibilizăm rigiditatea… Și mai mult ne împing de la spate chiar copiii aceştia care au venit în ultimii ani şi pe care avem impresia că îi creştem noi, când de fapt ei sunt valul ce ne poartă spre transformare.
V-o prezint în fotografie pe Maria. E nepoata mea, are 11 ani şi de curând ne-am dat cu roaba prin grădină. Mă întâmpină cu Săru’ mâna, Cristi! şi nu o pot dezvăţa de această formulă de politeţe deprinsă nu de la mine, dar rostită dezinvolt cu drag; în rest, avem o relaţie suficient de liberă cât să ne petrecem duminicile conform imaginii.
Când s-a născut Maria, am avut mai multe săptămâni în care zilnic, la serviciu, începea să mă ardă nerăbdarea să ajung la ea, să văd cum s-a mai transformat în câteva ore. Am botezat-o eu şi n-am să uit niciodată senzaţia aceea ireală care mă amuţise, purtând-o în braţe adormită, liniştită şi plăpândă în hăinuţele albe. Curată ca lumina. Apoi, peste vreo doi ani, ni s-a alăturat Andrei, iar lui îi sunt un fel de naşă adoptivă şi colegă de zodie.
Ideea e că tot privind la anii aceştia, realizez cu minunare că noi avem impresia că le dăm totul şi că-i creştem generos, fiecare cu contribuţia lui, dar cred că de fapt le suntem într-un fel mai mult decât îndatoraţi. Cred că fiecare copil venit într-o familie deschide noi drumuri, aduce subtil noi oportunităţi în viaţa tuturor rudelor alăturate, întăreşte, elucidează, transformă istoria neamului. Copiii îşi împing părinţii şi trecutul acestora să evolueze.
Din anul în care s-a născut Maria, m-am pomenit condusă spre ceea ce aş putea numi cercetările spirituale pe cont propriu care stau la baza prieteniei mele cu astrologia. În anul în care s-a născut Andrei m-am simţit atât de liberă şi de puternică şi de fericită, încât am încheiat cu succes o relaţie care mă ţinea în loc, iar de atunci m-am construit natural într-un exemplu de mătuşă mai şuchie, dar simpatică şi dezgheţată. Maria îmi spune că sunt plăcută la îmbrăţişări, Andrei că am pace interioară (asta e o replică din desene animate). Pe vremea mea nu se mergea atât de departe în relaţia copii-unchi/mătuşi.
Când am câte o dilemă, câte o zdruncinare, uneori simt să-i chem pe ei în ajutor în gând. Nu prea apelez la imaginea vreunui sfânt bătrânel, nici la maeştri celebri. Pentru mine sunt mai sigure sfatul unui copil, fidelitatea lui, neîngrădirea şi sinceritatea cu care îţi vrea binele.
Aşa că mulţumiri şi bine-ai venit pe lume, amice hunedorean! Pe curând şi… pace interioară!