Varianta acasă

Ce vremuri ireale şi ce amuţire! Un martie straniu între oameni, totuşi poate o poveste cu mare tâlc pe care-l vom dezlega la un moment dat şi-l vom aprecia. Măcar că ne reîntoarce cu gândul la ce contează cu adevărat şi ne mai ţine pe-acasă, unde rămânem noi cu noi, şi-i vreme să ne evaluăm: Ce-am mai devenit între timp? Cum îmi ţin mie companie? Mă plictisesc, mă neliniştesc sau mă regăsesc uşor?

Am fost mereu foarte sensibilă la spaţiile de cămin. Pentru mine o casă este o fiinţă complexă, trebuie ascultată şi înţeleasă, e dincolo de dinamismul stabilit de locuitorii ei. Nu doar noi avem grijă de casele noastre, ci casele noastre ne ocrotesc sau ne aduc provocări, după cât de mult ştim să le iubim sau nu. Există un acord între mine şi casa în care locuiesc, iar când nu-l am mă simt o dezrădăcinată.

Unele case care nu sunt ale noastre zici că ne adoptă şi ne rezervă câte o cameră, câte un ungher de-al lor. Casele bunicilor au în amintirile mele infinite parfumuri, în funcţie de anotimp, ocazia şi durata vizitei, camerele unde dormeam sau petreceam ziua, obiectele pe care le aveam lângă mine şi-mi creau, pentru un timp, impresia altui acasă decât cel bucureştean. Şi acum mai port dialoguri cu acele case. Creştem împreună cu casele în care locuim şi ele cresc prin noi. Le conducem spre rodire sau le rănim. Depinde de cât de mult ştim să le iubim şi de cum ne clădim armonia în casele noastre.

Şi-mi plac foarte mult casele adoptive. Spaţiile care nu-ţi aparţin şi unde petreci poate o singură noapte, dar care te impresionează atât de intim, încât te simţi de-o viaţă acolo.

În casele iubite cresc cu uşurinţă florile sau veghează fericit vreun animal de companie, culorile vreunui covor vrăjit, lampa de pe noptieră e străjerul înserărilor petrecute citind, muzica preferată răsună ca într-un amfiteatru, e linişte sau e zarvă, dar sunt liniştea şi zarva confortabile ţie.

Pentru mine acasă nu poate fi un loc al izolării, ci acasă e neînchipuit de mult despre eu cu mine. Aceste intermezzo-uri dau răgazul de-a te uita la ce a mai devenit, între timp, sufletul tău.

Îmi place să umblu hai-hui, dar nu o fac pentru a fugi de întâlnirile cu mine din momentele de solitudine. Cred că fericirea din zilele de hoinăreală e posibilă mai ales dacă atunci nu dezertăm de-acasă din angoasă. Au şi casele noastre simţămintele lor şi se cunoaşte de la primul pas o casă fericită cu omul care creşte în ea.

 

<     >