Vârsta ca fenomen

Primăvara aceasta împlinesc 37 de ani. Observ un fenomen interesant. Mă amuză vag, mă schimbă prin învăluire, mă surprinde, mi-era neaşteptat. Să explic!

Ca mai toţi oamenii de primăvară pe care îi ştiu eu, mă simt tinerească, mă regenerez rapid şi port cu mine o stare de adolescenţă pe care o iau de bună, ca şi cum mi se cuvine pentru că aşa rulează ADN-ul meu. Această prelucrare a realităţii mi-a fost imprimată în creier şi ca urmare a faptului că am căpătat, de la naştere, ipostaza de mezină, apoi tot ce a urmat m-a plasat printre “boboci”: la grădiniţă m-am prezentat înainte să îndeplinesc vârsta regulamentară de începere a grupei mici (dar am forţat sistemul); a trebuit în consecinţă să fac de două ori grupa mare; chiar şi aşa am început şcoala la 6 ani jumate, rămânând printre “prospăturile” anului meu până la terminarea facultăţii. Apoi, la servicii, am confirmat impresia că-s printre cei mai tineri, iar unde buletinul spunea că încep să fiu devansată de tineri mai tineri ca mine oricum păstram un aspect adolescentin şi-o atitudine primăvăratecă, neapăsată în aparenţe de griurile vieţii.

Cam de vreo doi-trei ani m-a ajuns un alt timp din urmă. Am citit pe chipul mamei mele un fel de stupoare tristă, descurajată la identificarea firelor de păr alb ale copilului ei mezin, care îi menţinuse poate şi ei până atunci, prin statutul de “cea mică”, senzaţia de tinereţe.  Din plăcerea pentru o cochetărie mai experimentală, am decis să nu mă vopsesc deocamdată, iar la coafor sunt de asemenea încurajată să nu o fac, cu argumentul că încărunţesc frumos şi “să vezi ce interesant o să se vadă când o să albeşti şi mai mult!”. În drumeţiile la munte de anul trecut au fost porţiuni pe care mi-au tremurat genunchii. Dacă semnele anterioare ale trecerii timpului le-am primit cu o curiozitate liniştită, genunchii mi-s sfinţi şi m-au cam alarmat pe mine, mergătoarea de performanţă. Căci mie îmi place să umblu şi să înaintez repede cu martie în suflet.

Dar mai ales constat că anii au trecut şi vor mai trece, ducându-mă pe alt etaj al ierarhiilor sociale bazate pe etate, când mă pomenesc printre toţi aceşti tineri care nici n-au prins revoluţia şi deja merg spre 30 de ani. Un val care încă mă mai primeşte, dar cu o anumită distanţă şi cu mesajul “te acceptăm cu drag pe lângă noi, dar nu eşti chiar de-a noastră”.

Iau eu continuu să mă simt ca primăvara pentru că-i în mine şi mă defineşte de dincolo de riduri şi de părul alb. Mă străduiesc să îi găsesc un nou punct de sprijin. S-o fac o primăvară mai matură, o primăvară care a trecut deja prin multe experienţe, care s-a transformat în nişte înţelepciuni şi totuşi este primăvară crudă, ca la început. Ciudată combinaţie, aş spune.

Mă gândesc cum mi se păreau când eram mică bătrânii, îndepărtaţi de mine, cei mai mulţi resemnaţi că nu pot şi nu vor să ţină pasul cu valurile tinerilor de atunci, care imprimau alte obiceiuri, alte preopcupări, altă energie generală. Bătrânii senini, simpatici, la fel şi cei morocănoşi şi refractari – toţi erau în altă lume pentru mine, neactualizată. Şi-i cam judecam pentru asta. De ce să nu ţină pasul cu noile timpuri?, îmi spuneam.

Acum înţeleg că nu este vorba în acest decalaj neapărat de lene, lipsă de interes, nici nu e vorba doar de oboseală psihică sau degradare fizică. Este vorba şi despre rostul fiecărei vârste, despre frumuseţi la care poţi accede doar dacă permiţi vieţii, renunţând la priorităţi anterioare, să te poarte prin îmbătrânire. Angoasa trecerii timpului apare atunci când începi să te simţi depăşit, necalificat pentru noile activităţi care ajung la modă, îngrijorat de scârţâieli fizice. Meritele trecerii timpului sunt acelea că te mobilizează să afli în tine şi altfel de tinereţi, aceeaşi primăvară de la 15 ani stând alături de şarmul firulului alb de păr, cu toate poeziile sale.

Ieri am fost la maternitatea unde am venit pe lume, într-o primăvară din ce în ce mai îndepărtată. Numeroşi taţi îşi declarau nou-născuţii. Eram mai în vârstă decât majoritatea acelor părinţi, dar aveam în mine un neastâmpăr de viaţă luată iarăşi de la capăt. Simt că port în acelaşi timp multe vârste, toate relative, toate la fel de bune.

 

<     >