Vârstele cuvintelor

Acum, la început de an, trăiesc o retragere în mine însămi ce-mi apropie atât de potrivit Jurnalul lui Mihail Sebastian, cu care îmi închei serile lui ianuarie. O lectură puternică şi condensată, neîntortocheată şi totuşi plină, atât de plină de nuanţe! Jurnalul acesta îmi reînvie senzaţia încercată şi sub cuvintele altor scriitori din generaţiile trecute – aceea că a mea, în timp ce are cu siguranţă meritul de-a înţelege şi mânui destoinic date precum cele din zona informaticii, plăteşte în secolul vitezei cu lipsa de timp şi de îndrumare într-ale literaturii ce-ar trebui pentru o dezvoltare elegantă şi complexă a vocabularului şi-a scriiturii.

Se citea mai mult pe vremuri şi mai din timp. Nu ştiu dacă neapărat se citea mai bine, căci cel puţin acum avem acces la mult mai mulţi autori, neselectaţi de vreun regim anume. În orice caz, avem mai multe feluri de surse şi de resurse literare. Mă uimeşte însă cât de profund se gândea şi se scria de către mulţi oameni ai literelor la vârste de până în 30 de ani în vremuri precum cea a lui Mihail Sebastian. Faţă de ei, noi parcă suntem încă prea copii la douăzeci şi ceva. Aveau şi ei necoacerea lor, desigur, dar pe un fond mai erudit şi elaborat construit; ideile lor erau mai adânci, preocupările mai puţin triviale, în timp ce îşi trăiau şi ei tinereţea, se întâlneau şi se distrau, discutau, iubeau, munceau. Aveau mult mai puţini dintre ei acces la cărţi şi şcoală, însă este interesant cât de competenţi şi temeinici deveneau cei ce aveau.

Se pune întrebarea dacă mergem înainte sau involuăm. Căci citind jurnale precum cel al lui Mihail Sebastian realizez cât de greşit ar fi să-i bănuim pe cei din urma noastră că ne-ar fi fost inferiori, că ar fi ajuns între timp împrăfuiţi pe rafturile bibliotecilor. Scriitorii de azi, la 28 de ani câţi avea Sebastian când şi-a început jurnalul, sunt oare la fel de maturi cârmaci ai literelor? Eu îmi închipui că va veni o vreme când vom vedea că am construit din diverse modele de gândire şi epoci ale cuvintelor o unitate între literatură, gramatici ale tuturor perioadelor istorice, dialecte, modernele limbaje de programare, exprimarea prin simboluri, arte, telepatie şi cine ştie alte câte forme de exersare a posibilităţilor minţii omeneşti. Da, eu cred că totuşi mergem mereu înainte şi mai cred că sunt cărţi pe care le vom iubi în orice timp.

Iată în ce notă se încheiau zile obişnuite din viaţa lui Mihail Sebastian:

“Termin ziua ascultând, acum – 10 seara -, un simfonic de la Munchen. O fantezie de Bach şi o simfonie de Schumann. Ceea ce este un epilog frumos la câteva fleacuri de care, dacă aş fi serios, ar trebui poate să-mi fie ruşine.”

“O zi excelentă, care m-a depărtat de Bucureşti, m-a făcut să respir şi să aflu încă o dată că pământul e mai mare decât cei 3 kilometri pătraţi pe care trăiesc, mă agit şi conversez eu.”

“Seară rece, de o puritate perfectă. Luna, drept în faţa balconului meu, într-un brad. Şi pe toată valea, un albastru de piatră transparentă.”

 

<    >