Vieţile noastre – regii instantanee, amalgam de aduceri aminte, ţinte spre ce am putea fi, transformări necontenite… Cadre în cadre, poveşti în poveşti. Vis în vis.
Avem două căi de parcurs. Desigur, la fel de obligatorii dacă ne place creşterea noastră: implicarea totală în fragmente şi adunarea lor într-un tablou de interconexiuni. Detaliu şi sinteză, atenţie egal distribuită între deja celebrul aici-acum şi mult mai subtilul peste tot. Fragment versus unitate.
Cum facem asta? Cum ne întregim până la urmă? Şi cam când oare devenim punctuali la întâlnirea cu noi înşine?
Îmi place să călătoresc şi-mi place şi senzaţia de nou. Când eram mică, îmi stârnea o bucurie doar de-a mea să intru în case nemaivizitate încă. După acelaşi scenariu, am construit apoi tot felul de întâmplări de viaţă, am deschis uşi si le-am închis în urma mea, am intrat în alte şi alte încăperi, cu ochi de detectiv şi mirare. Câteodată am uitat de peste tot şi m-a furat detaliul de moment. Alteori am rămas complet prinsă în utopii de ansamblu şi n-am mai simţit cât de real şi simplu e aici-acum.
Acum n-aş putea zice că m-am făcut isteaţă de tot, că mi-am găsit cheile şi trăiesc efectiv măiastru. Dar măcar simt frumos cum construcţia pe care o port cu mine devine o maşinărie mai silenţioasă şi, să spunem, eficientă.
În fapt, putem să stabilim conştient legături între personajele noastre interioare. Suntem colecţii de experienţe traversate deja şi fragmente de personalităţi bine şlefuite, răsşlefuite şi recapitulate. Atâtea pregătiri, vieţi în vieţi şi vise în vise s-au sudat puternic în noi. Dacă pe o felie de experienţă mă exersez ca om de familie, pe alta călător nebun, pe alta elev curios şi tot aşa, există undeva în mine şi felia pe care sunt suficient de ingineră cât să creez comunicare şi consens între toate piesele acestea.
Repetiţia finală. Scurtă, la obiect. Unesc personajele, apoi îmi lansez echipamentul pe un nou nivel de joc. Parcă sunt tot eu, dar aici e mai sus, mai limpede şi mai lejer. Şi toate acestea pentru că până la urmă mi-a dat prin cap să recunosc întregul în fragment şi să privesc sinteza la microscop.
Oricâte piedici ne-am pune singuri, suntem nelimitaţi. Ce bine!
8 iulie 2014