(Probabil că vorbitul despre trecut e reacția mea de apărare în fața aberațiilor din prezent.)

Îmi spunea sor-mea că, citindu-mi relatările de pe aici, observă că familia noastră are ceva de poveste. Mie mi se pare că orice familie are poveștile ei și că în toate există personaje memorabile, pățanii, amintiri vesele sau triste care merită pomenite la un pahar de vorbă. Diferența e doar că familia asta își găsește câteodată un povestitor în persoana mea pentru că un fel de limbariță moștenită de la înaintași îmi dă ghionturi să mă exprim. Mă bazez pe ce mi-a spus mai demult un prieten: „Fată, tu te auzi ca un ciripit continuu, dar poți să-i zici mai departe, că nu mă deranjează”.

Pentru astăzi, am scos din albumul de familie această fotografie petrecăreață. De fapt, mi se pare că e a doua zi după o petrecere, că dacă tot făceai deranjul, nu te limitai la câteva ore de socializare. Recunosc mai puțin de jumătate dintre personaje. Nu știu ce se sărbătorea, dar astfel de reuniuni erau frecvente la sat, unde munceai ca un apucat, dar și ocaziile de chef se respectau cu sfințenie. Se țineau nu doar nunți, botezuri, tăieri de moț, Crăciunuri, Paști, revelioane, Sfinți Vasile și Ion, ci și sărbători care azi au cam dispărut, cum ar fi Lăsata Secului.

Între comunitățile Plopu-Brăila și Nicolești-Buzău pe care le-am cunoscut eu îndeaproape există unele diferențe de stil. La Plopu sărbătorile se țineau mai strâns grupat în familii, oricum numeroase. Spiritul nicoleștean, cel din imagine, era și încă este, atât cât a supraviețuit din satul de odinioară, mai puțin discriminatoriu. Când apărea motiv de sărbătoare într-o familie, săreau toți vecinii și toate rubedeniile să ajute la organizare și la distracție. Similar se proceda – ba poate și mai și – la ocaziile de plâns – înmormântări, pomeni, parastase.

În satul Nicolești fiecare familie păstra în pod, în coșuri de lemn, setul de farfurii pentru evenimente. La sărbători, se strângeau într-o curte farfurii de la toate gospodinele, care se ocupau apoi de gătit mâncare multă la ceaun pe pirostrii, cât pentru tot satul. Femeile își pictau pe dosul farfuriilor un soi de blazon personal, ca să știe apoi cum să și le recupereze. Desigur, circuitul farfuriilor nu era singular și uite-așa puneau mână de la mână care ce-avea și se făcea o abundență generală din puținul fiecăruia.

Sărbătorile fericite, alea care puteau fi planificate, se întindeau în special spre toamnă-iarnă, când erau recolta strânsă, vinul făcut, muncă mai puțină, timp de odihnă. Evenimentele triste răscoleau în sufletele oamenilor nu doar durere, ci și o unitate pe care nu am mai văzut-o nicăieri atât de neclintită. Există o compasiune a oamenilor simpli și o încurajare pe care doar de la ei, curați și smeriți, o poți primi când ești dărâmat. Cu atât mai mult, circuitul farfuriilor în sat funcționa exemplar la înmormântări și pomeni.  

Revenind la cele bune, aceste reuniuni și-au pus atât de puternic amprenta în psihologia alor mei, că maică-mea și taică-miu au luat după ei la București tradiția întâlnirilor între neamuri. Frecvent dădeau strigare rudelor și prietenilor veniți și ei între betoane bucureștene și-așa se face că primele mele amintiri conțin fel și fel de imagini cu noi toți strânși în jurul mesei din sufragerie, pe care se aflau pahare cu vin de la Nicolești, brânză făcută de vreo mamaie, sarmale cu carne de țară, mămăligi cu mălai de la moara comunei. Cercurile s-au mai rărit între timp, dar cel puțin o dată pe an, în decembrie, de ziua ei, tot îi strânge maică-mea și acum pe acești apropiați ai familiei și ne veselim de revedere. Aberațiile prezentului nu au afectat cine știe ce legăturile vechi.

Chiar dacă nu le știu pe toate, niște nume e musai să las. Printre personajele din imagine îi recunosc pe: părinții mei, tanti Viorica și nenea Ionel, naș Costică și nașa Rusanda, naș Fănel și nașa Silvia. Nume nesofisticate, dar fiecare în felul său un univers și-o poveste cu care mă simt bucuroasă că m-am intersectat pe vremea când habar n-aveam că aceste întâmplări erau o bogăție.