Un parastas cu năbădăi, râs, melancolii provinciale și încurcături retrograde.
Se fac 7 ani de când și-a încheiat lunga și laborioasa viață pe pământ mamai-mea Chira. Tot în toamna asta, am numărat 25 de ani de la moartea lui tataia Nicu, care a ales-o de soție pentru diverse virtuți și pentru că nu era blondă. În cinstea lor a fost organizată, cum se cuvine după datinile satului brăilean, o pomenire ca la carte. Cu voia Domnului, s-au strecurat printre toate acestea și pățeli memorabile.
Biserica din satul Plopu a fost ridicată între 1927-1931, citeam sâmbătă în pronaos. Este frumoasă și delicat luminată în primele ceasuri după răsărit de razele care se strecoară prin ferestrele lunguiețe. Am tot văzut-o toamna la orele dimineții de când facem pomeni pentru bunici. Alde mamai-mea n-au fost prea bisericoși, dar păstrau, din cumințenia și respectul săteanului pentru tradiții, obiceiurile ortodoxe la marile sărbători.
Cred că lipsa lor de entuziasm pentru pioșenia religioasă ținea și de neșansa locului de a-și atrage preoți care să emane har. S-au tot perindat pe acolo parohi cam afaceriști; cel puțin eu așa i-am perceput din ce mai trăncănea gura lumii și sugerau grimasele sceptice ale mamai-mii când auzea de ei. Îmi cer scuze către slava cerului dacă exagerez. Bunica mea a fost o femeie pragmatică. Duioșiile ei sporadice și reținute erau orientate strict spre familie.
Preotul de acum, un ins la treizeci și ceva de ani, prezent și la înmormântarea fiicei Domnului Chira Vlad, reușește să mă înveselească de fiecare dată. Un om rotund ca un balon care stă să se spargă. De sub hainele cam neîngrijite, i se ițesc adidașii negri cu talpă albă. Nu pare însă afacerist și ipocrit ca unii dintre predecesori. Are, în schimb, o neglijență generală și un fel de grabă care mă fac să mă întreb de ce și-o fi ales profesia asta. Sâmbătă, fie-ne iertat, Doamne!, a stârnit de la primele cântări icnete de râs printre mai mulți dintre noi. Știți la ce mă refer – realizezi că nu-i bine nimerit să te apuce veselia taman acolo și atunci, dar cu cât te concentrezi să-ți inghiți râsul, cu atât iese din tine cu sughițuri. Bagi capul în pământ, să nu-i vezi și pe ăilalți care icnesc, că v-ar fi hohotul și mai molipsitor.
Un gângurit de curci. La asta mă duc cu gândul slujbele lui. Sună a blasfemie și a bătaie de joc, dar mi-o asum pe ton neutru. Că citește din scripturi, că citește pomelnice, cu auzul încordat la maximum tot nu înțelegi mare lucru. Neglijența lui este, deci, una față de litere și cuvinte. Nu se disting unele de altele. Mă impresionează că dascălul se prinde fără greș când îi vine rândul la cântări.
…că ne ru..ăăăămpent…ufleteleeee…ro….Tale…min…oamne…uiește…
Cu ochii mari, albaștri, nevinovați, se uită la sor-mea, pe care o ține de mână, fericită că o revede după mulți ani. Vocea ei cristalină acoperă cântarea bălmăjită a popii: Așa o înveți și pe fiica ta să își facă manichiura, da? Tanti Angela, sora cea mai mică (86 de ani) a lu’ mamai-mea Chira, nu mai aude deloc, dar vede bine că destrăbălatele astea de acum poartă gheare ascuțite, vopsite vulgar. Manichiura naturală o readuce într-o stare de armonie.
Suspectăm că la un moment dat preotul a luat în altar o pauză de la slujbă. Dascălul cântă bine. De data asta a susținut un recital în toată regula. În timpii morți, omul a trebuit să improvizeze din repertoriul lui auxiliar și-a ajuns până la ceva despre iubirea de mamă.
Eu, în toiul acestor slujbe, mă uit pe pereți, la picturi. Și la oamenii din jur, mai ales la cei câțiva bătrâni care mai sunt. Cei care au cunoscut vremurile de demult ale satului. Plopu e fascinant dacă îl cercetezi în spatele prezentului. O comunitate care înainte de comunism și la începutul lui pare să fi avut o elită puternică de țărani educați și destoinici. Ambii mei bunici au avut frați învățători. Apropierea de Brăila a împrumutat satului ceva orășenesc provincial. Tanti Angela, fostă bibliotecară, cu vocabularul ei de o eleganță interbelică, a rămas puntea noastră de legătură cu acea lume.
La final, multe lumânări s-au aprins pe colive. Fiecare familie s-a strâns în jurul colivei sale, și-a strecurat mâinile sub ea cât timp preotul, venit simplu și uman printre noi, iertat pentru păcatele dicției neglijente, o stropea cu vin și își ducea la capăt ritualul. Biserica s-a luminat de curățenia oamenilor care își pomeneau morții. Parcă îi simțeai întrucâtva și pe ei, pe morți, plutind pe-acolo, ca în Manualul întâmplărilor, al lui Agopian.
Apoi a început îmbrânceala gospodinelor la împărțit pachete. Ia punga cu pomană și lumânare și dă-i lu’ țața Didina a lui Ghelase! Lu’ Costică i-ai dat? Mai adă repede o pungă pentru femeia de la lumânări! Românisme inegalabile.
Făcându-și loc printre enoriașii ocupați cu pungile, cumnatul meu vine agitat ca un foc de artificii, își înalță capul peste țațe Didine și Costici și își informează soția că fiica lor a încuiat din greșeală mașina cu cheia în ea. În următoarea jumătate de oră s-a încercat găsirea unui spărgător de mașini profesionist, dar în părțile locului oamenii sunt cu frica lui Dumnezeu când vine vorba de lucruri scumpe. Așa că bunul meu cumnat, a cărui viață nu este niciodată plictisitoare, a fost dus de preoteasă la Ianca, de unde a făcut autostopul înapoi la București, iar pe la 7 seara era iarăși în sat cu cheia de rezervă. Cu tot cu întoarcerea finală acasă, a făcut în data de 31.10.2026 patru drumuri Plopu-București. Tot caut să îi explic că în săptămânile cu Mercur retrograd se petrec și boacăne de-astea, dar nu percutează la astrologie. Mă rog, povestea are mai multe etape și năbădăi. Am zis să păstrez esența.
Din fața bisericii, rămași fără mașină și șofer, am luat-o pe jos spre cimitir, unde preotul citea la morminte. Ulițele curate, pomii desfrunziți, curțile locuite și nelocuite, tăria aerului de toamnă, pământul reavăn și mirosul coșurilor fumegânde. Penultima din sat, ne întâmpină pașii casa încă frumoasă cu florărie albastră a străbunicilor, părinții Chirei Lipan, măritată la scurt timp după război cu Nicu al lui Gavrilă Vlad, întors teafăr de pe front.
Acasă la noi, pe strada Poștei colț cu Castelului, la pomana cu apropiații, tanti Angela a răsunat iar cristalin peste meseni. Ne-a întrebat între porția de sarmale și cea de friptură unde e cumnatul meu. I-am scris pe un bilețel ce s-a întâmplat și ne-a demonstrat încă o dată vocabularul ei de înaltă clasă. A zis doar: Ooooo, ce deranj!
După cozonac, s-a ridicat nerăbdătoare de la masă, ne-a spus că trebuie să dea de mâncare găinilor și că vrea să plece. A insistat să o însoțesc și eu în mașina unchiului care a dus-o înapoi în casa frumoasă a străbunicilor, de care se îngrijește cu sfințenie. M-a chemat lângă frigiderul dezafectat din antreul ei cu bunătăți și mi-a oferit dulcețuri. Dar n-au ajuns la București, căci până seara maica-mea, conectată greșit la Mercur retrograd, le-a dat în neștiință de cauză altor rude.
Mi s-a părut treaba cu cheia încuiată în mașină un fel de glumă cosmică dirijată din ceruri de cuplul Nicu și Chira Vlad. Zâmbind ștrengărește, poate că și-au făcut nepoatele și strănepoții să zăbovească mai multe ore în satul Plopu și la sărbătoarea lor, care, din voia Domnului și-a oamenilor ce suntem, n-a ieșit tristă deloc.
