Zilele acestea mă preocupă subiectul relațiilor ca tranzacții. Suntem mereu prinși în schimburi de energie cu alți oameni, iar în vremuri de tranzite prin Balanță și Scorpion apar tot felul de semnale acolo unde ești pe pierdere și trebuie să schimbi ceva.
Mă preocupă subiectul relațiilor ca tranzacții și pentru că am observat că astfel de perioade răscolesc multe resentimente. Apar reproșuri. Sub diverse forme, alții îți pun pe umeri nefericirea lor, ca și cum ai fost o afacere proastă și au investit degeaba în tine ce au avut ei mai de preț. Sub diverse forme, încep să îți încolțească și ție ghimpii dezamăgirii și-ți ies bilanțurile pe pierdere.
Cu cât mă afund mai adânc în descâlcirea acestor situații – iar Scorpionul indică o perioadă în care trebuie să te aventurezi ca detectivul în labirintul emoțiilor –, cu atât descopăr că marea problemă nu este la partea lipsită de scrupule, ci la partea care a investit prea mult. Cineva a înhățat în mod incorect atenția, emoția, timpul, câteodată și bunurile materiale, altcineva le-a și oferit cu o bună-credință prea naivă. Dar a fost, oare, bună-credință?
Dacă suntem sinceri cu noi, vom recunoaște că am știut, undeva, între două paranteze peste care am trecut prea ușor, ori că ăllalt e cam alunecos și dubios, prea frumos ca să fie adevărat, ori că de fapt nici nu ne-a cerut ce ne-am apucat noi să îi oferim. Și că am făcut-o, totuși, pentru că noi ne-am dorit compulsiv să avem experiența aia, noi ne-am agățat de omul acela, noi am început să ne plăsmuim o afacere proastă.
Și nu contează intenția. Nu contează că tu doar ai vrut să ne fie bine, să te iubesc, să te fac fericit(ă). Simplul fapt că ai avut o intenție, că ai încercat să manipulezi fără să fi pus pe masă, clar și răspicat, toate coordonatele afacerii, că ăllalt n-a bătut palma fix în condițiile tale, a fost greșit din start.
Am citit mai demult în Şcoala Zeilor: „O omenire responsabilă va avea scris pe ușile tribunalelor: Victima este întotdeauna vinovată.”
Dincolo de verdicte, să recunoaștem și că de foarte multe ori, mai ales în relațiile de cuplu, este aproape imposibil să pui pe masă toate coordonatele afacerii, pentru că afacerile care implică emoții nu sunt ca un manual de contabilitate. Uneori cineva nu te invită conștient să te apuci să îl iubești, dar nici nu te respinge pe față pentru că pe-acolo, printre parantezele lui, parcă-parcă ți-ar deschide și el ușa un pic. Uneori te cheamă inconștient să investești în el, în timp ce la nivel conștient habar n-are că o face. Iar inconștientul este la fel de real ca mintea trează.
Cât despre partea lipsită de scrupule, care are și ea motivele ei întortocheate pentru care a ajuns să ia necinstit mai mult decât oferă, nu rămâne mai puțin vinovată. Dar nu-i treaba păgubitului să pedepsească. Doar să înceteze să mai ofere într-un sac fără fund. Să se rupă din atașament. Să recunoască și că a făcut-o mânat de dorințele lui personale, nu pentru binele suprem al celuilalt. Să își asume că resentimentele lui sunt responsabilitatea și eroarea lui.
Doare. Dar durerea nu e așa mare tragedie. E semn că suntem vii. Și că ni se dă un reper chiar în acest nod de durere pentru schimbările pe care le mai avem de făcut în noi.
Privind așa, nu mă mai simt rănită de nimeni. Mi se pare că din bolile noastre, cele de altă natură decât fizică, rezultă și afacerile proaste pe care le negociem cu oamenii care ne fură. O facem ca niște bezmetici inconștienți, amnezici și în agonie. Nu dăm unii într-alții intenționat, dăm la nimereală undeva în afară, pentru că încă nu putem să rezolvăm din interior ceva ce s-a dezechilibrat în reprezentarea noastră despre viață, despre bine, fericire și iubire.
Boala aceasta este extrem de contagioasă. Puțini știu să nu riposteze rănind când sunt răniți. Lumea întreagă este un lazaret.
***
Printre pățaniile acestor vremuri scorpionice, mi-am petrecut luna octombrie cu multe vizite la un spital de boli neurologice, la o rudă apropiată care a suferit un anevrism. În primele zile, toată familia a fost bulversată și s-a mobilizat. Criză majoră. Am străbătut Bucureștiul contra cronometru, am făcut cu rândul care când ajunge la vizita de dimineață sau la cea de după-amiază, am depus fiecare porția lui de efort fizic și psihic.
La început, găseam această rudă într-o confuzie totală. Nu știa ce i s-a întâmplat, unde e și cum a ajuns acolo. Ne recunoștea printre amintirile ei vechi, dar uita că ne-a văzut și ieri și întreba de ce nu am fost până atunci la ea. Se chinuia imobilizată la pat, avea dureri, dar mai ales ceața generală în care bântuia mintea ei te făcea să te simți neputincios.
Povestea are happy end. Acum e bine, cu mintea în foarte mare parte adunată laolaltă.
Reiau cu încetinitorul vizitele la spital și mă întreb: aș fi putut să mă supăr pe ruda mea pentru că nu-mi era mai recunoscătoare? Să mă amărăsc că mă ceartă că n-am vizitat-o și ieri? Că uita de azi până mâine de mine și de problemele mele? Am iubit-o mai puțin pentru toate astea? Atunci cum să rămânem ofensați pentru eternitate în lazaretul acela în care ne zbatem să ne aducem relațiile pe profit, să fim oameni unii cu alții și să împărtășim, câteodată, fericire?
Reiau cu încetinitorul vizitele la spital și schimb unghiul de observație. Realizez, din nou, că nu putem salva noi de capul nostru pe nimeni, că nu putem schimba ritmurile oamenilor, că nu putem înțelege în locul lor, că nu avem dreptul să îi zorim să se facă bine după cum definim noi binele lor. Că fiecare om este răspunzător pentru necazurile lui. Inclusiv pentru boli și pentru stilul lui de viață. Inclusiv pentru tăria pe care nu a dezvoltat-o, pentru iubirea pe care nu știe să o cuprindă în inima lui, pentru iertarea pe care nu poate să o simtă.
Nici alții nu pot face asta în locul nostru. Nimeni altcineva nu ne poate salva nici pe noi.
Nu cred că suferințele și bilanțurile noastre negative au cauză doar în erori de judecată sau de comportament. Câteva dintre ele mi se pare că ni se dau ca să învățăm ceva nou, ca să devenim mai mari și mai întregi, mai aproape de ceea ce se numește pretențios iubire necondiționată și universală. Aceasta îți cere neîndurător să faci un pas în gol, să dai drumul ancorelor vechi, să fii liber de tine însuți și să crezi că orice problemă imposibilă are o soluție corectă pentru toate părțile implicate. Se poate ieși însănătoșit din lazaret.
*** În imagine: sculptura Allez-Viens, artistă Isabel Miramontes.