Am priceput cu mult înainte de primul sărut, de prima îndrăgostire pe bune ceva despre relaţii şi felul acesta de iubire atât de greu de atins şi de păstrat ca stare, încât zici că-i aproape neomenesc: că până nu ştii să fii doar cu tine şi să te umpli de fericirea că exişti, n-ai cum să iubeşti de-adevăratelea şi nici nu te poţi potrivi cu o relaţie de poveste.
Pănă nu deschizi dinăuntrul tău puterea de a fi prezent cu acceptare, interes, implicare, avânt spre mai bine faţă de propria ta persoană, privind separat de conjunctura relaţiilor, nu are cum să-ţi iasă 100% nici cu oamenii pe care ţi-i atragi. Chiar şi atunci când poate te pricopseşti cu un celălalt ca în visurile tale cele mai frumoase, relaţia nu are cum să funcţioneze… roz dacă pui pe umerii lui/ei fericirea ta, îndeplinirea tuturor dorinţelor, salvarea de la responsabilitatea de a-ţi gestiona singur bucuriile. Dacă nu ştii cine eşti, ce vrei, ce poţi oferi.
Desigur, aruncaţi în hăul de a fi oameni şi de a învăţa despre toate acestea pornind de la un stadiu imperfect, suntem, fiecare dintre noi, într-un anumit punct al traseului, încercând să dăm de cap vieţii. Privesc de mult în jurul meu şi văd:
- fie fiinţe aflate în faza de asprire, izolare, dezamăgire, neîncredere, renunţare de după traversarea unor relaţii sfârşite prost,
- fie pe aceia cumva resemnaţi cu ideea că realitatea este cu totul altceva decât o reproducere a modelului ideal, ceea ce presupune datoria de a ne mulţumi cu fel şi fel de compromisuri în relaţii de dragul exersării, perpetuării speciei şi al unei continuităţi oarecum comode.
Între ele, cele două categorii se războiesc şi se consideră fiecare mai inteligentă decât varianta opusă. Am auzit şi predici despre cum este mai curajos să stai într-o relaţie imperfectă şi să lucrezi la ea, şi despre cât de semnificativă este îndrăzneala de-a te concentra pe relaţia cu tine însuţi. Am avut şi eu o grămadă de teorii şi principii în domeniu. Între timp am învăţat să nu le mai dau atâta crezare.
Am observat că sunt oameni care ajung la ei înşişi stând în relaţii, ajustându-se în funcţie de teatrul de zi cu zi al cuplului. La fel, există oameni care preferă sau sunt forţaţi să exploreze viaţa din afara cuplului şi să înveţe astfel cum să funcţioneze mai bine când va veni din nou vremea lui noi. Este ca şi cum ne putem îndrepta spre echilibrul eu-tu-împreună pornind ori de la o extremă, ori de la cealaltă. Important este să nu stagnăm, să nu înţepenim în involuţie de dragul unei libertăţi aparente sau ameţiţi de relaţii-surogat. Nu avem dreptul să ne irosim astfel timpul, nu vom fi lăsaţi de mişcările vieţii.
Anul acesta am întâlnit incredibil de multe situaţii ce se rezumă cam aşa: el şi ea luaţi prin surprindere de fluxul conjuncturilor care i-au adus alături, de chemările răscolitoare ale inimilor, de intensitate şi emoţii nemaitrăite până acum, de incertitudinea totală a relaţiei şi lipsa ei de perspective concrete, apărută fie pe fondul altor parteneri stabili, fie pe fondul unor neconcordanţe de principii personale (diferenţe mari de vârstă, distanţe de mări şi ţări între casa lui-casa ei, complicaţii bulversante pe partea profesională etc.).
Toate poveştile acestea pe care am ajuns să le cunosc îndeaproape mai au un numitor comun: protagoniştii învaţă să nu se mai aştepte la nimic, să accepte pariul cu prezentul, să nu renunţe, dar nici să nu mai încerce controlul şi manipularea situaţiei, să mute cu răbdare piesele pe tabla de şah a poveştii, cu înţelepciunea de-a căuta adevărul spre care acele iubiri, altădată considerate imposibile, încearcă să îi înalţe. Iar înălţarea se poate produce doar în contrapartidă cu o coborâre pe măsură în disconfort, agonie, zdruncinare.
Dacă în ţesătura ultimilor ani au fost destul de clare îndemnurile la Fii cu tine, descoperă cine eşti!, acum se pare că ni se cere să ştim ce să facem cu o iubire incredibil de vie şi incredibil de complicată. Ca şi cum ai aşteptat o viaţă un asemenea om lângă tine, iar când a venit constaţi că realitatea încă nu este ordonată concret şi nici nu se lasă forţată de aranjamentele pe care ai impresia că ţi le doreşti. Dar realitatea se opune pentru că de fapt încă ai frici şi nehotărâri dacă să spui cu adevărat DA! şi să te arunci cu încredere în acea posibilitate, în acel noi ciudat de viu şi de frumos.
***
Asociez toată dinamica descrisă mai sus tranzitului lui Jupiter prin Scorpion (octombrie 2017 – noiembrie 2018), un semn de relaţie care nu se mulţumeşte cu complezenţe şi sapă în adevărurile incomode. De la mizeriile extrem de greu de privit până la sublimul contopirii perfecte, Scorpionul semnifică traversarea poveştilor de cuplu cu dispoziţia de a trăi până la capăt cele mai intense emoţii şi de a extrage din ele puterea de a iubi şi de a trăi… pe bune.