Deși sunt sigură că nu mi-am creat o faimă de ghicitoare a viitorului, ca niciodată de frecvent mi s-a întâmplat anul acesta în consiliere să aud, cu variațiuni pe aceeași temă, „Zi-mi că voi fi fericit(ă) în curând! M-am săturat de viața asta.”
Am văzut oameni nerăbdători, iritați, exasperați și dezamăgiți să afle, de exemplu, că sunt în perioade saturniene, care se manifestă mai greoi și auster, iar acestea nu trec într-o săptămână, ci construiesc lent faze în lanț ale maturizării, că solitudinea are rostul ei, că un astrolog nu le poate garanta fericirea nici după ce „se duce Saturn”, că totul depinde de ei și de atitudinea lor față de miracolul propriei existențe. Numai că unii nu mai văd niciun miracol. Au doar un coșmar, cum spunea Anthony de Mello în „Conștiența”. Un coșmar deseori autoindus, aș completa eu, cu riscul de a părea arogantă și pripită în concluzii.
Am văzut oameni în toată firea așteptând compătimire, alții bătând din picior ca niște copii care nu primesc fix acum ce vor, câțiva înrăiți și amenințători. „Am mai auzit din astea. Acum vreau să vină fericirea.”
Dacă în anii anteriori am fost mulți prinși în valul căutărilor și transformărilor, dezvoltării personale, cercetărilor ezoterice și terapiilor alternative, acum parcă ne-am cam suprasaturat de ele. Sintagme precum „fericirea vine din tine”, „tu ești o scânteie divină”, „ascultă vocea copilului interior”, „bucură-te de aici și acum” parcă nu mai impresionează ca la început, nu mai stârnesc răscoliri adânci, nu mai îmbie la transcendență. Așa se întâmplă cu cuvintele prea des folosite, își pierd din impact chiar și atunci când le gândești sincer.
Pare și aceasta o etapă firească. La un moment dat toate lecturile, atelierele, terapiile ar trebui să producă modificări în conștiință, să se cumuleze într-un mod înseninat de-a ne percepe viețile, mai așezat și armonios.
Dar pentru unii oameni, deși s-au străduit, încă nu e timpul, încă nu s-au cernut toate cele. Încă e greu, și gri, și șters. Singurătate, plictis, cariere nemulțumitoare, relații în derivă, panică, anxietate, câteodată depresie.
„Am mai auzit din astea. Acum vreau să vină fericirea.” Ascult cu atenție ce e în spatele acestui strigăt. În cele din urmă, îmi zic în sinea mea, fericirea e mai posibilă în oameni cu o bună toleranță la disconfort și greutăți.
Ei nu opun rezistență crâncenă efortului. Trec prin micile sau marile dureri cu o acceptare ușor detașată, înțeleg că urcușurile si coborâșurile se succed ca într-o sinusoidă, că perioadele de declin sunt parte din firescul vieții și că fac loc de înnoire. Dar, vorba ceea, mai depinde și de tine să nu stai în groapă prea mult.
Cei mai fericiți oameni pe care îi știu eu nu au mai mult ca alții, nu-s înconjurați din toate părțile de iubire, nu sunt lipsiți de griji, nu sunt perfecți. Ei doar au învățat să fie recunoscători pentru simplitate – o nouă zi, un salut de la un prieten, o melancolie de toamnă, o speranță de primăvară, un som bun. Astfel de oameni își determină singuri viața. Nu așteaptă să existe cineva în exteriorul lor care să le pună la dispoziție un cadru în care să poată fi în sfârșit fericiți.
„Îmi place să călătoresc, dar n-am cu cine”, „îmi place să merg la teatru, dar n-am cu cine”. Acest „n-am cu cine” e cea mai stranie piedică pe care am întâlnit-o la cei ce bat din picior că „acum vreau să vină fericirea”.
Un efort de voință. Autoasumare. Răbdare. Toleranța la disconfort. Ieșirea din victimizare. Ieșirea din pasivitate. Poate chiar trebuie să te ambiționezi să devii un om fericit. Să te lupți un pic cu tine, să-ți pui sub semnul întrebării convingerile despre fericire. Să-ți reformulezi definiția succesului în viață. Să fii fericit mai presus de ce ai sau nu.
Dar mai ales să fii. Atât. Să prinzi crâmpeie de luciditate, trăiri pe deplin conștiente de acel „aici și acum” devenit clișeu, pe care îl vânăm ca pe o fată morgana, uitând că suntem deja și că din acest centru pornește tot ce trăim.