În prietenii, viața nu mi-a adus niciodată întâmplări spectaculoase, prime întâlniri providențiale sau despărțiri cu scandal. Prieteniile mele cele mai bune au venit firesc, ori dictate de împrejurările anilor de școală, ori pe la serviciile pe care le-am avut ulterior.
Dar ceva aparte în prieteniile mele tot am identificat: când e să se destrame, zici că se șterg pe ascuns, în tăceri cuviincioase și evitări de ambele părți. Mai întâi, rărim conversațiile, apoi nu ne mai propunem întâlniri, ce ne-am fi spus înainte verbal ajungem să ne scriem în două-trei rânduri și, ținând-o tot așa, zi de zi se mai desface câte ceva din ce ne-a legat. Desigur, identificând tiparul, pricep și că îmi aduc din plin contribuția la el.
Eu nu dau drumul ușor oamenilor apropiați, nici nu îmi aduc aproape oameni mulți. Când încep să simt că vreuna din prieteniile mele importante ajunge în faza de fofilare, mai întâi încerc să o mențin pe linia de plutire, în eventualitatea că e doar o criză tranzitorie. Dar uneori s-a întâmplat să fie mai grav de-atât, iar procedura de divorț să continue. Ne distanțăm până când deodată înțeleg și accept definitiv că prietenia aceea, cândva atât de vibrantă și puternică, nu mai poate fi resuscitată. Atât i-a fost să fie.
Din partea mea, prieteniile încep să se destrame când îmi pierd încrederea în dreapta judecată și în valorile celuilalt sau când pur și simplu o luăm în direcții atât de diferite, nu neapărat greșite, încât universul celuilalt devine neinteresant pentru mine și viceversa.
Cum spuneam, și eu și foștii mei parteneri de bune prietenii am fost mereu atât de eleganți încât nu ne-am transformat dezacordurile în certuri și reproșuri de mahala. Ne-am rezumat la distanțări și tăceri grăitoare. În prieteniile semnificative nu am trăit, deci, scenarii spectaculoase, dar în câteva simple amiciții, da. Oameni care m-au confundat cu ceva mai mult decât o cunoștință de-a lor și care parcă au vrut să mă acapareze pentru ei, să devenim nedespărțiți ca niște best friends for life. O abordare care mă bagă în sperieți și mă face să reacționez tranșant, fără echivoc. Aici vreau ca limitele să fie trasate clar.
Dacă nu simt să merg și eu natural înspre cealaltă ființă, nu mă simt prost să o refuz, iar dacă insistă sunt în stare să îi spun răspicat că nu îmi doresc o astfel de apropiere. Câteodată au urmat tonuri ridicate și certuri deschise, de parcă a trebuit să îi refuz unui copil care țipă jucăria preferată. Asta e, îmi asum o astfel de sinceritate, cu prețul de a răni orgoliul, nevoile și dorințele, poate chiar doar bunele intenții și sincera admirație a celuilalt.
Iar și iar constat că trebuie să respectăm vieții etapele de micșorare și descreștere1, lecțiile despre a respinge, a închide, a elimina. Trebuie să respectăm fațetele dezamăgirilor, perspectivele declinului, jumătatea goală a paharului, realitatea neplăcută fix așa cum e.
Și, pentru că în esență nu sunt o pesimistă incurabilă, nici o antisocială notorie, vin cu concluzia de pe urma prieteniilor mele rătăcite în neant: a fi urâcios și ranchiunos, nemulțumit de oameni nu e totuna cu a rămâne realist și lucid la adresa lor. Eu cred în capacitatea mea de a-mi apropia în orice punct al vieții noi prieteni adevărați și în drumurile pe care le vom avea de străbătut împreună, atât cât va fi să fie.
Cu mulțumiri senine, pentru foștii mei prieteni buni.