Adesea, îmi neglijez alimentaţia.
Sunt iritant de matinală.
Nu îmi place să vorbesc la telefon şi îmi reduc exagerat conversaţiile uzuale cu cei mai mulţi cunoscuţi.
Sunt dură cu orice om pe care îl simt că vrea să îmi vândă ceva. Dacă insistă, îl pot tortura sec şi încăpăţânat.
Pe cât de comunicativă şi happy par uneori de la distanţă, pe atât de mută şi absentă pot fi alteori în viaţa de zi cu zi.
Nu pot sta concentrată asupra unui lucru pentru mult timp.
Iau peste picior majoritatea acţiunilor evlavios-religioase.
Nu mă uit la televizor. De aceea, nu am televizor.
Pot spune ce mă deranjează pe tonuri foarte ostile.
Şi aşa mai departe.
Bineînţeles că îmi văd defecte mult mai zdravene de atât şi că, din considerente de eleganţă a spaţiului de aici şi de cultivare a unei imagini publice respectabile, nu le-am pus pe listă. Dar am zis să îmi dau prima cărţile pe faţă, dacă tot mă macină azi problema despre care voi scrie.
Am o capacitate înnăscută de a vedea dincolo de omenescul prozaic din noi şi de cele mai multe ori nu ştiu ce să fac cu ea. Știu că aceasta este o resursă, că sunt şi instrumente prin care să fie valorificată, dar încă mă uit la ea ca la o maşină pe care nu ştiu să o conduc. Pentru mine, latura invizibilă a celor cu care intru în contact este mult mai interesantă şi promiţătoare decât gândurile lor propriu-zise, decât activităţile mărunte cu care îşi umplu viaţa, decât universul lor bogat în mici chestii. Tind să mă duc direct pe acel nivel în care suntem cu toţii o mare familie de fiinţe pure, curate, splendide, care au coborât pe Pământ ca să facă din el o grădină a raiului, să se iubească şi să creeze din ingredientele timpului şi spaţiului secunde frumoase. Chiar şi astrologia cred că mă atrage în primul rând pentru că îmi semnalează un potenţial nemărginit al omului de lângă mine.
Şi, dacă ar fi să intersectez cumva cele mai aprige momente din viaţa mea, aş zice că ele au avut cauză în acest decalaj pe care nu ştiu cum să îl reconciliez între ceea ce presimt că sunt-suntem la nivel de spirit şi ceea ce poate, deocamdată, omul prin care operează acel spirit. Îmi este greu să pun limite ferme celor pe care îi simt ca amprentă subtilă foarte aproape de frecvenţele sufletului meu, dar care ca oameni nu ar funcţiona niciodată alături de mine. E ca atunci când ai impresia că te căsătoreşti cu un IT-ist cu care poţi să discuţi programare şi, ajunşi acasă, constaţi că de fapt e poet şi-aşteaptă de la tine versuri.
La nivel de spirit suntem deja perfecţi; ştim totul; iubim necondiţionat; ne iubim la fel şi pe noi înşine. La nivel de om ne petrecem timpul încercând să învăţăm prin exemple concrete; greşim; suntem mai mici şi de multe ori banali. Cum recuperăm decalajul?
Cunosc destui oameni ca mine. Ne e greu să acceptăm realitatea brută. Ne prindem în mrejele celor ce sunt şi ei, în felul lor, atenţi la subtil şi invizibil şi căutăm să ni-i facem modele pentru că emit ceva fermecător. Ştiţi ce m-a alarmat că greşim? Nu dăţile în care eu i-am idealizat absurd pe alţii şi i-am perceput mai luminoşi decât erau ca simpli muritori, ci câteva ocazii cu care am realizat că am devenit ţinta proiecţiilor altor visători, că sunt văzută mai minunată decât sunt şi că acei oameni mi-ar pune în braţe gratis puterea lor. Eu doar să le fi menţinut vie starea de fermecare, atât cereau!
Nu vă drogaţi cu astfel de impresii! Rămâneţi pe pământ, simţiţi-i asprimile! Căutaţi să-i vedeţi cu multă discriminare pe cei de lângă voi, faceţi o listă cu ce sunt, oferă, au nevoie să primească pentru a se păstra în confort interior! E dreptul lor să fie ei înşişi, cu preferinţe, calităţi, defecte. Puneţi limite în ceea ce priveşte împărţirea aceluiaşi spaţiu vital şi acceptaţi limitele altora! Aici, ca oameni, suntem separaţi. Sus, suntem Unul. Dacă e să reuşim fericirea pe lumea asta, trebuie să ne pricepem să fim liberi de fantasme, proiecţii, prelucrări în Photoshop ale realităţii noastre şi ale celorlalţi.
Se vede şi se simte că suntem mai mult decât simpli muritori. Dar pentru a deveni, cândva, divini în manifestările noastre omeneşti, cred că e nevoie mai întâi să demascăm în noi şi în jur defectele, neregulile, umbrele; să facem curăţenie cu fermitate, să părăsim cadre toxice, să punem restricţii şi să ne respectăm preferinţele, funcţionarea proprie.
Citisem undeva: Dacă îţi apare în cale Buddha, distruge-l! Am tradus-o ca pe o invitaţie la vindecarea de iluzii prin înţelepciunea rece a celor realişti şi clari.
Încă mă tratez de iluzii şi îmi asum să îi ajut şi pe alţii pe acest drum. De aceea, repet celor ce mă colorează mai roz decât sunt: îmi neglijez alimentaţia, dorm puţin si agitat, nu vorbesc la telefon, nu mă uit la televizor, sunt răutăcioasă cu prea-evlavioşii şi agenţii de vânzări şi aşa mai departe.
Câteodată, să fii doar un simplu om este ceea ce te face și te menține real.