Sufăr de ignoranța omului sănătos.
M-am îmbolnăvit rar până acum, o singură dată aproape grav. Mănânc ca să supraviețuiesc, nu dintr-o voluptate a papilelor gustative. Nu-mi calculez caloriile consumate și n-am reușit niciodată, deși mă simt puțin vinovată din cauza asta, să respect regulile de nutriție pe care am avut răzleț curiozitatea să le aflu din cărți și de la singurul curs în domeniu la care am participat cu ani în urmă. Merg mult pe jos, îmi fac aproape zilnic programul de exerciții fizice, nu-s comodă și îmi place să rămân în mișcare, dar nu mi-am numărat niciodată pașii, nu îmi verific pulsul, calitatea somnului și alți parametri care îi preocupă pe purtătorii de smartwatch. Am puține medicamente prin casă, pentru urgențe care de obicei nu apar decât sub formă de dureri agasante de cap când se strică vremea. Tot trag de mine să mă urnesc să îmi mai fac niște analize uzuale, că am și uitat cum arată doctorița mea de familie.
Poate din ignoranța aceasta a omului care nu s-a confruntat cu mari și frecvente probleme de sănătate, mă uit de pe margine, neimplicată, la războiul medicinei alopate cu terapiile alternative, deși înclin, ca filosofie de viață, spre cele din urmă. Mintea mea refuză informațiile științifice complexe. Mintea mea refuză să i se dea cu polonicul și teorii nesfârșite despre cauzele subtile ale bolilor. Mintea mea consideră că e adevăr și într-o abordare, și în cealaltă, dar și că oamenii le pot face varză pe amândouă dacă se fixează doar asupra uneia dintre ele. Însă oare câți dintre noi reușim să fim chiar atât de holistici, bine informați și deopotrivă intuitivi?
O prietenă mi-a semnalat recent că în unele cercuri intelectuale s-a pornit o cruciadă împotriva lui Gabor Maté, celebru medic și autor de cărți în care tratează legătura dintre traume emoționale și bolile fizice. Eu, recunosc, tot din ignoranța mai sus amintită, i-am răsfoit prin librării cărțile pentru că mi-l tot recomandau cunoscuții (inclusiv persoane foarte tehnice), dar până acum nu am citit niciuna cap-coadă. Am ascultat un rezumat al uneia dintre ele în timp ce lucram la o ie.
Cred că Gabor Maté a ajuns la mine prea târziu, când deja îmi formasem o cultură generală în domeniu din alte lecturi și dintr-un atelier de noua medicină germanică – alt sistem controversat – la care am participat tot cu ani în urmă. Presimt că nici în viitorul apropiat nu o să încep să îl studiez, pentru că am alte priorități. Am reținut ideea, sper că în continuare nu voi avea motive foarte complicate să o verific pe pielea mea, iar în ceea ce privește bolile altora, nu mă consider potrivită să fac anamneze spirituale și medicale.
Cu acest amestec de păreri personale, m-am avântat în lectura unui articol care căuta să ne convingă de pericolul fenomenului Gabor Maté. Am pornit cu reticență, pentru că titlul anunța din start o pledoarie malițioasă contra metodei. Pe la jumătatea textului, mi-am pierdut răbdarea și m-am dus direct la final, să văd ce rang poartă cine l-a scris, ce specializări medicale sau studii în domeniu o recomandă pe autoare. Scria doar că e absolventă de Litere. Am lăsat-o în războiul ei interior, am comentat puțin cu prietena mea despre toți acești pragmatici care la drept vorbind nu au nici ei vreo dovadă că nu există corelații emoție-parte anatomică-boală și mi-am văzut de treabă.
A doua zi am observat că articolul îmi rămăsese deschis în browser și mi-am zis să îl reiau cu o altă dispoziție. Am citit și partea a doua. De data asta mi-am propus să intru mai bine pe firul argumentelor autoarei. Să mă pun în pielea ei și a celor în numele cărora vorbește. Nu mi-am schimbat părerea că îi scapă multe nuanțe și o perspectivă mai deschisă la minte, totuși testată și, după cât se pare, validă asupra corpului fizic și bolii. Dar nu mi s-a mai părut nici atât de absurdă. În logica ei, am rezonat cu faptul că uneori, ca om bolnav, nu mai ai timp și energie să îți analizezi traumele; că pe unii pacienți îi poate împovăra și mai mult sentimentul de vină și eșec că s-au îmbolnăvit fiindcă nu și-au vindecat traumele; că, evident, traumele emoționale nu sunt cauza oricărei boli; că poți muri și cu mai toate traumele vindecate.
(La a doua lectură a articolului, atacul la persoana lui Gabor Maté mi s-a părut în continuare o idioțenie.)
Exercițiul acesta al privitului cât poți de obiectiv și din perspectiva opusă mi-a amintit de un sfat pentru o viață senină din înțelepciunea unei țări asiatice – nu mai știu acum care. Sfatul era ca o dată pe zi să citești ceva cu care nu ești de acord, dar să o faci fără să respingi din start ideea. Să lupți puțin cu tine și cu modul tău de gândire, să cauți să înțelegi alte puncte de vedere sau cel puțin să fii bine informat despre argumentele părților adverse. Scopul nu e neapărat să îți schimbi convingerile, ci doar să îți extinzi mintea și, poate, să mai renunți la încrâncenarea care oricum te roade pe tine în primul rând.
Aceasta este povestea listei din imagine. Am deschis-o pe fondul mișcării Say no to Gabor Maté. O am la îndemână, pe blatul din bucătărie. Conține subiecte mai mult sau mai puțin serioase față de care am convingeri ferme. Vreau să le dau o șansă și să le cercetez din perspectiva adepților lor. Desigur, o să caut adepți inteligenți din taberele adverse, nu unii peste care să fiu din start mai deșteaptă.
De exemplu, îmi propun să cercetez pe net vacanțe de vis la all-inclusive. Sau să ascult cu adevărat niște politicieni răsăriți de la partide pe care nu le-aș vota în veci. Sau să caut imagini cu femei tunate (operații estetice, unghii și gene false) care să mi se pară frumoase. Sau să găsesc cofetării celebre care fac bezele extraordinare (vata de zahăr și bezelele sunt pe listă pentru că am oroare de dulciuri prea dulci). O să urmăresc vreo doi influenceri care mă enervează. Și la un moment dat poate o să găsesc vreun studiu obiectiv despre cum funcționează psihicul celor de gen fluid. Cont pe Tinder sigur nu o să îmi fac, dar o să fiu mai interesată de experiențele de dating ale prietenilor mei care l-au testat.
Și, că tot am pornit scrierea asta de la boală și traumă, nu vi se pare că una dintre cele mai mari afecțiuni de care suferim în prezent ca societate este fenomenul extremelor în oglindă? Acuzăm la alții valori opuse față de ale noastre, dar ne comportăm, în esență, fix ca ei de intoleranți.