Și apoi mai există toate zilele proaste, în cel mai bun caz banale, trăite fără chef, alcătuite din probleme nerezolvate și ore agasante. Sau poate din haos, tristeți bacoviene, nervi, încurcături și certuri cu oameni la fel de întorși pe dos ca tine. Un măciniș de griji și de nemulțumiri care te urmăresc și-n somn. Doar o gândire copilăros de optimistă sau maeștrii meditației le-ar putea găsi mai ales avantaje. Noi, ăștia simpli și lumești, le vom numi zile ratate.
Nici măcar nu sunt zilele tragice ale vieții noastre, acelea câteva care ne schimbă pentru totdeauna, care aduc cele mai sinistre suferințe și pierderi. Nu, zilele ratate sunt, numărate laolaltă, multe și doar neplăcute. Dacă te-ai deranja să le descrii într-un cuvânt, ar ieși un dezgust onomatopeic, un bleah! și-atât.
În zilele mele ratate, greu de digerat mi se par încurajările de positive thinking primite de la cetățeni care se află evident în zilele lor vesele. Să tragi de tine prin stările alea nasoale și să ți se așeze lângă ureche ca un clopoțel un ins (de fapt, astea cristaline sunt în general inse) declamând Hai, zâmbește, viața e frumoasă! denotă, pentru mine, lipsă de empatie. Eu n-am nevoie în zilele mele ratate decât să fiu acceptată și abandonată în lehamitea mea. Să nu mă simt acuzată în plus și că stric zilele vesele ale altora pentru că nu zâmbesc.
De altfel, chiar am dezvoltat atâta bun-simț să nu le stric. În zilele mele ratate, mă izolez in mine și, dacă e cazul să acționez printre oameni, îi anunț prevăzător că n-am nimic cu ei și-s doar mai nefuncțională decât de obicei. În rest, îmi văd singură de treabă și mă descurc cu mine însămi. În caz că insistă, consider că o fac pe barba lor și îmi permit să fiu natural de necioplită. Este una dintre metodele cu care sperii oamenii. Deoarece sunt doar simplă și lumească, recunosc că asta uneori îmi aduce satisfacție.
Cred că am învățat, în schimb – așa mi se pare, că am învățat destul de bine -, să rămân prezentă și în zilele ratate. Să stau în mijlocul rănilor, acolo să îmi numesc stările, să le simt venind, să le văd instalate, apoi, poate după multe ore, să le constat diluate și plecate. Sună cam pretențios răni. Nu am găsit un sinonim mai nobil pentru ciufuțenie. În zilele alea nici nu îmi este foarte clar dacă mă năpădește ciufuțenia mea personală, a vreunui om cu care m-am intersectat sau a lumii întregi. E adevărat că barierele mele psihice sunt slabe, dar nici nu pretind că fără semenii mei aș fi emanat o perpetuă seninătate. Oricum, dincolo de cauzele zilelor proaste, am observat că îmi e mult mai bine când nu mă opun lor și mă afund în ce-mi vine să simt.
Așa am descoperit că în viață e mai important să fii decât să fii fericit. Să fii și atât. Să experimentezi tot felul de zile, să stai în ele și să poți spune la final că până și alea ratate au fost interesante în felul lor. Alergăm după fericire. Aș fi nebună să zic că nu îmi place fericirea sau că nu mi-o doresc pentru mult timp. Și să exiști într-o lehamite prelungă poate fi la fel de stupid ca alergătura după fericiri greșit definite.
Dar până la urmă ce e fericirea? O mare exuberanță? O bucurie intensă? O pace intensă? Și cât am putea rămâne în starea aceea până să devină obișnuință, apoi să își piardă strălucirea?
La ce sunt folositoare zilele ratate? Poate sunt bune ca stații de pornire spre o altă fericire. Dar mie mi se par folositoare prin ele însele, pentru că mă obligă să am răbdare, să îmi dezvolt tenacități și rezistențe pe care altfel nu m-aș fi deranjat să mi le antrenez. Asta nu înseamnă că îmi plac sau că le caut dinadins. Înseamnă că până la urmă nici zilele ratate nu sunt, în adevăratul sens al cuvântului, ratate.