Citeam mai deunăzi o scriere plină de tâlc şi am redescoperit atunci printre rânduri forţa din spatele simplelor cuvinte chiar dacă. În micile mele exerciţii de viaţă, am observat că această împreunare de litere şi sensuri funcţionează ca o dezvelire de măştile fricii, ca un impuls spre răsturnarea obstacolelor – închipuite, multe dintre ele, dar atât de reale pentru mine, omul care a învăţat cândva să ocolească fericirea.
În cercurile de spiritualitate se foloseşte adesea expresia spaţiul sacru al inimii pentru a desemna acel locşor din noi unde nu există decât iubire, iar noi suntem una cu ea. Eu am înlocuit în dicţionarul meu interior această expresie cu partea din inima mea care rămâne senină chiar dacă. Pentru că da, trecem uneori prin dezamăgiri şi pierderi, păşim în timpi ai durerii, dar nu avem cum să ignorăm că într-un anume loc din noi se naşte continuu capacitatea de a trece peste toate acestea chiar dacă şi de a păstra certitudinea că mai dogoritor decât focul iubirii nu-i altul în cuptorul cu algoritmi, esenţe şi posibilităţi ale universului.
O altă învăţare de-a mea a fost că, orice-ar fi, mă regăsesc în final capabilă să emit iubire chiar dacă, iar acesta nu este un merit al meu personal, rezultat al unei mărinimii autoeducate, ci pur şi simplu există în mine şi sunt foarte convinsă că există undeva în fiecare dintre noi, împietriţi sau nu de viaţă, cu toate cele ale ei…
Încă un prilej de testare pe teren spiritual a lui chiar dacă a fost pentru mine dialogul cu ceea ce numim copilul interior. Pornindu-mă la un moment dat în dibuirea lui, am descins în adâncuri până l-am găsit preocupat de proiectele sale şi l-am convins să îmi vorbească. Întâi şi-ntâi, m-am blocat şi m-am simţit cuprinsă de ruşine pentru că acoperisem acea parte incredibil de curată şi respirând prospeţime a fiinţei mele cu atâtea griji şi eforturi, gânduri gri, anxietate şi împovărare inutilă.
Cu ochi limpezi şi sclipitori de sens, copilul meu interior m-a privit şi mi-a spus pe un ton plin de naturaleţe că el mi-a aşternut în cale toate obstacolele şi că o va mai face şi în viitor. Contrariată, l-am întrebat de ce (îşi) face asta, cam cu blândeţea unei mame care se înmoaie şi şi-ar scuti odrasla de confruntarea cu lumea. Pentru că vreau să învăţ să zbor, mi-a răspuns simplu şi hotărât. Şi-atunci am înţeles că acest copil determinat mă va face să zbor chiar dacă şi că strategia lui îndrăzneaţă este cea corectă pentru a ridica din nou o scânteie de conştiinţă pierdută în babilonia aparentă a lumii de aici.
Şocurile de tip chiar dacă produc energia şi curajul de care ai nevoie ca să te înalţi într-un zbor perfect coordonat între inimă şi minte, liber, un zbor doar al vieţii şi al lui da, din tot sufletul.
Chiar dacă am pierdut şi vom mai pierde, chiar dacă nu manifestăm încă perfecţiunea, chiar dacă vom mai muri de multe ori în luptele aceleiaşi vieţi, chiar dacă abandonăm sau cădem, nu avem cum să nu învăţăm să zburăm în cele din urmă pentru că tot noi suntem cei ce ne păstrăm inima caldă, chiar dacă…
13 decembrie 2015