Se gândesc şi se spun atâtea despre relaţii, în timp ce ne rotim în jurul lor negăsind răspunsuri potrivite la întrebările despre noi doi, încât parcă doar tăcerile prelungi şi retragerea completă în eu, la singular mai pot aduce sens în toate aceste răvăşiri.
Am avut dintotdeauna senzaţia că păşesc printre oameni învăluită într-o ceaţă care mă opreşte să îi simt cu adevărat, îmi diluează percepţiile despre ei, mă împiedică să îi văd şi să mă las văzută. Şi ştiu dintotdeauna că toată această izolare este, fie-i felul atât de apăsător, în fapt un neadevăr, căci nimeni nu are cum să rămână vreodată, aici, complet separat. Nu în lumea în care existăm acum, ţesută din legături invizibile între atâtea pulsaţii ale vieţii.
Intuim uşor că suntem un mare ocean de suflete, mânate unul spre celălalt de nevoia de interconectare. Dar acest tip de înaintare presupune nu una, ci trei mişcări ale fiinţei:
* înţeleg cine sunt, ce îmi doresc pentru mine, ca unic responsabil de fericirea mea;
* te recunosc pe tine, sufletul altuia, mă alătur ţie şi împreună căutăm să ne construim unimea din cele mai înalte esenţw ale vieţii;
* mă unesc cu ansamblurile, cu transpersonalul, afirm că fac parte dintr-un mare întreg, acolo unde nu mai sunt eu, nu te mai văd doar pe tine, ci privesc la grupuri, la societăţi, la omenirea toată, la alte civilizaţii, până ce percep divinitatea şi pe noi alcătuind-o fir cu fir.
De ce nu reuşim întotdeauna, deci, să găsim răspunsurile potrivite la întrebările despre noi doi? Poate pentru că uneori ele trebuie căutate mai degrabă în relaţia mea cu mine sau în relaţia mea cu transpersonalul.
Cât despre răspunsuri potrivite la întrebări potrivite, trec toate prin câteva ingrediente comune. Deschid o listă şi fie să o continuăm împreună cu gândurile şi cuvintele cele mai alese:
sinceritate generozitate umor iertare respect acceptare împărtăşire comunicare susţinere curaj demnitate preţuire iubire prietenie bucurie protecţie înălţime profunzime frumuseţe
eu-noi-infinitul