Fericiţii

Aţi auzit de cel mai fericit om din lume? Matthieu Ricard, un francez care şi-a cotit viaţa de la un rol select de savant european către Tibet, meditaţie, voluntariat şi simplitatea traiului de călugăr, a păstrat în paralel contactul cu lumea ştiinţifică în care s-a format şi, pe măsură ce noua lui existenţă tibetană l-a înseninat tot mai adânc, s-a lăsat cercetat, conectat la fel şi fel de tehnologii moderne care măsoară starea de bine, iar astfel a fost declarat oficial cel mai fericit om din lume. Pe lângă el cu siguranţă mai sunt mulţi fericiţi, amestecaţi printre noi sau discreţi prin cine ştie ce colţuri ale Pământului, împăcaţi cu ei înşişi şi bucuroşi de viaţă fără motive explicite.

Matthieu Ricard a şi scris o carte despre fericire în care îşi expune pe larg concluzia că fericirea pură nu este o exaltare continuă soră cu adrenalina la maxim, nici mulţumirea aceea de circumstanţă când ne satisfacem o dorinţă materială sau obţinem vreo victorie personală, că nu poate fi legată de prezenţa altor oameni în vieţile noaste, ci că fericirea se produce DIN NOI pe măsură ce nu îi mai impunem atâtea condiţii (sau acel perfid “când se va întâmpla fix cum vreau eu, voi fi fericit”). Se pare că fericirea ştie să se instaleze singură într-un suflet împăcat, unit în el însuşi, vindecat de reprimări sau capabil să şi le abordeze inteligent pe cele ce mai ies pe parcurs la suprafaţă printre valurile vieţii.

Fericirea nu este una cu plăcerea, confortul, distracţia, lipsa obstacolelor. Nu e nimic rău în toate aceste mici fericiri şi ele se produc, desigur, în ritmul lor, la timpul lor. Ne creează o stare de bine, dar este ea suficientă pentru a ne numi pe deplin fericiţi? Poate cheia fericirii este tocmai priceperea de a rămâne în armonie în ciuda zdruncinăturilor şi urâţeniilor vieţii. Și-atunci nu e distanţă mare de la înţelepciune la fericire. Poate că fericirea este vigoarea cu care ştim să ne păstrăm în aici şi acum fără să ne identificăm cu ataşamente şi aşteptări despre cum ar trebui să fie ordonate cele din jur.

Azi am încercat să-mi contabilizez cele mai fericite momente din viaţă. Știu că, dacă ar fi să îmi strunesc memoria, aş putea înşirui diverse clipe de maxim, în care, ca tot omul de rând, probabil n-aş face foarte bine distincţia între fericirea condiţionată de circumstanţe şi cea răzbătută doar din mine. În orice caz, departe de seninătatea unui călugăr tibetan, aş găsi multe momente de fericire în cronica timpurilor mele, toate însoţite de o superbă libertate şi siguranţă interioară, suspendare în non-spaţiu, non-timp, non-eu.

Și cu siguranţă aş nota în cap de listă o seară oarecare când, nu mai departe de propria bucătărie, m-a trezit conştientizarea că sunt vie, respir, trăiesc, că sunt o femeie care experimentează chiar atunci viaţa, are emoţii, senzaţii, gânduri. Totul se derula cu o viteză amplificată şi m-am gândit că poate nu mai vorbeam din omul care sunt, ci direct din spiritul meu, cel care e deja fericit şi întreg şi ştie mereu că totul e bine.

***

Despre Matthieu Ricard – aici.

<   >