Îmi place foarte mult la legile acestea universale care susţin firele vieţii – şi pe care nu prea le băgăm în seamă în vreme ce alergăm de colo-colo – că se ţin scai de noi şi ne zoresc în cursa către fericire. Un vârtej de suferinţe, răsturnări de situaţii, munci grele şi acţiuni titanice stă mereu la pândă să intervină de fiecare dată când ne împotmolim în situaţii stagnante sau alegem greşit.
E o vorbă de duh în astrologie rămasă de la Richard Idemon: Fii recunoscător pentru cuadraturile tale! Cuadraturile sunt unghiuri de 900. Ştii, nu ştii astrologie, 900 tot îţi seamănă a ceva colţuros şi tensionat, parcă pus de-a curmezişul în reţeta ta de funcţii. Dar te-ai mai deranja la evoluţie fără ele? Aşa şi cu trântele noastre de zi cu zi – ce ne-am face fără durere? Cum ne-am mai depăşi nepăsările, necunoaşterile, neiubirile, nebunia de a sta nedesăvârşiţi?
Prin adolescenţă, m-am prins eu la un moment dat că viaţa mea trece cam mult prin pierderi, sfârşituri de oameni dragi şi de bucurii, prin insatisfacţii şi suferinţe tăioase. La mintea de atunci mi-am făcut nişte calcule din care am concluzionat că toate acestea vor fi răscumpărate şi că dintr-un punct de cotitură pe care îl voi atinge în viitor, situaţia generală se va inversa şi absolut totul va fi bine.
Da şi nu, aş spune la mintea de acum. Da pentru că dacă înveţi cum să cauţi să pricepi în ce fel participi la crearea suferinţelor tale, îţi aplici singur diverse corecţii de atitudine, iar legile univesale nu mai au de ce să ţi le aplice ele deranjant. Nu pentru că există foarte multe niveluri ale aceluiaşi tip de experienţă şi din moment ce respiri şi continui să fii eşti obligat să te implici pe nivelul tău şi să accezi la următorul.
Te confrunţi la început, de exemplu, cu moartea cuiva foarte apropiat, te fărâmiţezi şi apoi înveţi să îţi aduni cioburile la loc. Te reînseninezi, poate te deschizi spre spiritual, artă, spre comunitate, spre dedesubturile şi misterele morţii. Legile universale ştiu că ţi-ai priceput provocarea pe nivelul n. Cândva, roata vieţii va ajunge din nou pentru tine în dreptul lecţiilor despre sfârşituri. De data aceasta, la următorul etaj, evenimentele sunt mai puţin grosiere, mai esenţializate, dar mai intense ca trăire. Ca şi cum trebuie să te menţii la înălţimea rangului dobândit. Şi poate că fizic nu mai moare nimeni în jurul tău, dar înveţi să mori şi să te transformi odată cu moartea unei mari iubiri, cu prăbuşirea într-un fel sau altul a certitudinilor tale. Respiri din nou, pentru o vreme, groaza de-a nu mai simţi nicio asigurare. Şi-aşa înveţi să respiri altfel decât ai fi ştiut până atunci.
Preţ de o rotire, vei fi relativ liniştit pe nivelul n+1, apoi încep probele pentru n+2. Şi mai greu, dar şi mai frumos, mai unificator. Tot mai sus. Din ce în ce mai puţin distructiv.
Să descoperi comori în întuneric, noroi, moarte, nimic, nemişcare… Să-ţi dai din nou ţie viaţă de acolo şi să afli că în timp ce stăteai izolat în suferinţă forfoteai, ca un noiembrie ascuns în el însuşi, prin transformare, împuternicire şi lumini…
Încet, se-aude iar a toamnă.