Biserica. Pentru mine, mult timp un prilej de mare angoasă, un hău în care m-a aruncat prima slujbă religioasă pe care o ţin minte cât de cât, cea de la înmormântarea tatălui meu, deşi acelui moment i-am blocat amintirea şi nu i-am păstrat decât o impresie generală.
Afară se înnorase şi sta să plouă. Înăuntru totul devenise insuportabil de solemn, rece şi impersonal. Auzeam un potop de cuvinte cărora nu le puteam înţelege sensul, aşa că nu mai ascultam nimic. Simţeam din partea celor prezenţi multe priviri aţintite asupra noastră, cei din familie, ca o iscodire, ca o pândă. O senzaţie pe care am retrăit-o de multe ori în anii următori ai copilăriei: mi se părea că se aşteaptă de la mine lacrimi, bocete, manifestări teatrale de suferinţă. Poate exageram aceste concluzii ale scanărilor mele subtile şi poate că oamenii erau mult mai bine intenţionaţi, însă eu aşa îmi traduceam atunci mesajele lor nerostite şi astfel am învăţat să îmi ridic ziduri înalte de apărare.
M-am încăpăţânat să nu ofer nimănui niciun spectacol de vulnerabilitate şi nu am plâns în public ani de zile. N-am plâns în faţa nimănui până când nu am reuşit să plâng din suflet şi fără să îmi mai pese ce se crede despre mine. Atunci, în clipele când participam prima dată la o slujbă religioasă importantă, oboseala şi probabil şocul ultimelor zile îmi forţaseră o detaşare de realitate, o ieşire în afara mea, plutirea într-un fel de amorţire unde totul îmi era egal, neclar, neconturat. Fără emoţii şi fără lacrimi.
Astfel, vârsta de 7 ani mi-a mai servit un total nonsens: aveam de integrat în acel haos, cum-necum, religia şi practicile bisericeşti. Prin ochi de copil corvoada se vedea aşa:
Făceam parte dintr-o familie românească destul de clasică pentru acele vremuri proaspăt post-comuniste. În niciun caz nu eram atei, dar nici practicanţi ortodocşi experimentaţi nu ne puteam numi. Intrasem foarte rar în biserică până atunci şi nu îmi amintesc să fi fost părtaşă la vreo discuţie cât de sumară despre Dumnezeu sau despre spiritualitate. Eram înconjurată de oameni simpli, cu preocupări foarte practice; din firea lor nu meditau prea mult la realităţi spirituale. Printre ei, iată-mă şi pe mine, care nu terminasem de învăţat nici alfabetul, ascultând consternată vorbe abstracte din scripturi, iar scripturile, la o simplă observaţie, nu făceau decât să stârnească noi valuri de plânsete în jurul meu.
Anii au trecut şi printre ei s-au strecurat numeroase prilejuri de ascultat forţat (cel mai adesea la pomeni) diverse texte ortodoxe, cu acele priviri de enoriaşi pironite asupra mea în aşteptarea unei lacrimi. Cât de rigid îmi părea atunci decalajul dintre cuvintele complicate ale scripturilor şi dezgolirea totală în care stăteau în biserică oamenii ce-şi pomeneau morţii, în speranţa unei mântuiri coborâte pe Pământ prin preoţi, pe care nu îndrăzneau să îi conteste, să îi întrebe ce înţeleg ei din toate acele citiri, ce semnifică ritualurile lor, de la ce fel de adevăruri au pornit şi cum de s-au transformat atât de trist în superstiţii, prejudecăţi şi simple automatisme!
Şi-aşa, redusă la tăcere de vocabularul religios prea complicat pentru înţelegerea unui copil de 7 ani, furioasă pe adulţii de lângă mine care respectau mecanic întocmai ce li se dicta în cadrul acelor ritualuri, am declanşat o altă răzvrătire majoră a vieţii mele. Cu furie şi aroganţă, m-am pus de-a curmezişul trăirii bisericeşti şi-am refuzat să mi se dicteze ce trebuie să fac pentru izbăvirea mea, am hotărât de una singură că acei oameni sunt mai derutaţi ca mine şi doar se prefac a fi mult mai siguri pe ei când vine vorba despre credinţă şi cele sfinte. Am protestat cu vehemenţă în faţa manifestărilor prea smerite, am insistat că Dumnezeu nu este îngrădit în biserici.
Dar am şi greşit mult în toată această răzvrătire, căci ani la rând am insistat să văd doar latura întunecată a vieţii religioase şi astfel m-am izolat singură din faţa frumuseţilor şi liniştirilor ei autentice. Astăzi ştiu că am purtat, mai ales, un război cu mine însămi. Atât m-am priceput.
Cu raţiunea, nu am reuşit să înţeleg absolut nimic din slujba de înmormântare a tatălui meu. Refuzând contactul cu realitatea acelor clipe, retrasă într-un univers interior de cristal, primeam totuşi una dintre cele mai puternice iniţieri din viaţa mea: aveam să ştiu de-atunci înainte că există continuări după viaţă şi moarte şi că, într-un act neîntrerupt de imaginaţie şi de credinţă, îmi datorez, asemeni oricărui om, un răspuns personal la întrebarea Ce înseamnă, de fapt, Dumnezeu?