Polemica angajamentelor ocolite

Încep să capăt o toleranţă tot mai scăzută la ambiguităţi. Încercând să nu mai pun la suflet mici mizerii din anagajamente neonorate, mă tot chinui să-mi sucesc perspectivele şi să mă văd în locul celor care reuşesc constant să îşi asume câte ceva şi-apoi, când se apropie sorocul, să sufere de vreun capriciu şi să se răzgândească. Nu renunţ la încercarea acestei intrări în papucii fugarilor de responsabilităţi autoasumate, deşi până acum nu i-am dat de cap (vreau să îi înţeleg ca să nu mai sufăr din cauza comportamentelor cu pricina).

Mi s-a mai întâmplat odată ceva asemănător, când cugetam la relaţiile de cuplu. Din firea mea, eu sunt o fiinţă foarte monogamă. Nu că aş sta pe viaţă cu acelaşi om chiar şi când nu mă mai inspiră, ci îmi iau relaţiile pe rând şi mai întâi o părăsesc pe anterioara până să intru în următoarea. Nu fac teste de genul “stai să văd dacă poate să îmi iasă ceva dincoace şi dup-aia închid oficial ce am în prezent”. Evident, să mă complac în mai multe relaţii de cuplu paralele e şi mai departe de posibilităţile fanteziei mele. Nu încerc să ţin pe nimeni de rezervă, deşi mărturisesc că alţii au încercat să îşi facă din mine o alternativă. În accepţiunea mea, monogamia se numeşte onoare şi, mai ales, inteligenţă relaţională, pentru că mă îndoiesc că poţi scăpa basma curată din învârtitul pe degete al oamenilor care te învestesc cu încrederea lor. Într-o zi, însă, mi-a reuşit! Mi-a reuşit să pricep că în mintea altor pământeni poate fi şi altfel, mai flexibil, mai nedelimitat, mai experimental, iar aceia sunt oamenii care pot afirma că îşi iubesc la fel de mult şi partenerii oficiali, şi partenerii auxiliari, fără să fie, propriu-zis, mincinoşi. Cumva, am încetat să îi mai judec, însă m-am bucurat şi că nu-s ca ei, că am această ordine în relaţii care cred că mă face riguros de clasică pentru unii şi foarte plictisitoare pentru alţii.

Aaa, şi trebuie să mai înţep cu ceva, fie-mi iertat! Nu îmi plac departajările între sexe pentru că îmi e clar că fiecare om are în el ambele tipuri de energii şi că ambele au aspecte agresive, umbre. Dar ştiţi ce mă fascinează şi mai mult de pe poziţia mea de femeie? Să dau peste bărbaţi angajaţi în relaţii oficiale pe care nu încearcă să şi le ascundă şi care parcă vor să mă binecuvânteze şi pe mine cu câte ceva din prezenţa lor, adică îmi prezintă pe faţă disponibilitatea de a-mi fi, pentru o vreme, tovarăşi, în timp ce eu trebuie să pricep clar că sunt deja luaţi. Şi aceştia mi-au părut nişte infantili bine intenţionaţi, căci altfel era clar că nu le dădea prin cap că eu una pur şi simplu nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură. Ei voiau să îmi facă un bine, eu mă simţeam jignită, poftim!

Să ştiţi că sunt şi multe femei care se comportă ambiguu, iar eu, dacă atrag astfel de păţanii, probabil că am ceva predispoziţii similare pe care încă nu le conştientizez şi pe care le ţin prea bine ascunse sub regulile mele de clasic în viaţă. Adică vreau să menţionez că încerc să păstrez aici corectitudinea şi un ton cât de cât neutru.

Revenind la primul paragraf, zilele acestea m-am confruntat cu o temă recurentă, aceea în care nişte oameni zic că vom face ceva într-o anume zi, adesea din iniţiativa lor, eu îmi direcţionez toate forţele într-acolo, apoi intervine altceva la ei şi nu mai facem. Dacă le-aş ura să trăiască şi ei pe pielea lor dezamăgirea mea când primesc astfel de răzgândiri, ar fi prea dur şi cred că ar suna a răutate. Nu le doresc asta. Le doresc doar să facă în aşa fel încât să nu se mai arunce în angajamente decât dacă sunt siguri că le pot onora. Nu e chiar imposibil. Sunt şi situaţii care chiar nu pot fi preconizate, incertitudini posibil de produs etc., dar pentru că mie şi altor cunoscuţi de-ai mei ni se întâmplă foarte rar să nu ne ducem la bun sfârşit intenţiile declarate, bănuiesc că problema celor ce ajung cam des la răzgândiri are origine în tendinţa lor de a-şi asuma prea uşor şi prea multe deodată şi de a nu îşi planifica bine cantitatea de timp şi energia avute la dispoziţie.

Sincer, eu nu îmi duc planurile la bun sfârşit întotdeauna cu plăcere. Uneori, ajungând în momentul desfăşurării acţiunii, am cu totul alt chef, poate mai mic, decât atunci când am zis că o voi face. Dar mă ţin de angajament, mai ales atunci când implică alţi oameni. Am stat foarte mult şi m-am întrebat dacă aceste răzgândiri venite prin alţii reflectă răzgândiri similare ale mele. Concluzia a fost că dimpotrivă; reflectă exagerarea seriozităţii şi imposibilitatea mea de a mă pune pe primul loc atunci când, venind momentul pentru ceea ce mi-am asumat, aş face totuşi altceva. Nu ştiu cum e mai bine, chiar nu ştiu…Poate că ne atragem acte flagrant de egoiste atunci când nu reuşim, din timp, să fim şi noi mai atenţi la noi înşine…

Aşa că nu am o concluzie pentru acest articol început vehement, dar îmi menţin părerea că e mai deştept să ne ţinem de angajamente şi să ne asumăm cu mai mult simţ de răspundere doar ceea ce pare foarte probabil că vom face.

 

<   >