Ascultă aici forma audio a acestui articol

 

Acum, că s-au închis şi parcurile, vom şti să apreciem mai mult verdele, şi-aşa puţin, al oraşului.

Nu ştiu dacă este întru totul necesară şi inteligentă măsura aceasta. Bucureştiul şi-a schimbat şi el destul de mult proporţiile, iar rândurile oamenilor civilizaţi, suficient de disciplinaţi şi deştepţi cât să nu se îmbulzească în lungi promenade în toiul stării de urgenţă sunt superioare rândurilor de necivilizaţi care ar face acum şuete în grup, plajă sau grătare în grădinile publice. În plus, parcurile oferă alei spaţioase, unde-i mai uşor să te eviţi om cu om. Acum e şi mai îngrămădit traficul alergătorilor de pe îngustele trotuare ce ocolesc parcurile. Şi-n plus, parcurile sunt puţinele locuri unde se mai respiră bine în Bucureşti şi unde putem, la urma urmei, să ne păstrăm mai sănătoşi. Dar asta e, nu-i uşor să cuprinzi într-o hotărâre a primăriei toate situaţiile individuale şi deocamdată nu ne rămâne decât să avem răbdare.

***

Acum, că s-au închis şi parcurile, iubesc şi mai mult amintirea unei dimineţi din vara trecută când trebuia să plec la munte, un incident mi-a dat complet peste cap planurile şi-atunci, pornită deja de acasă, mi-am reconfigurat traseul spre Cişmigiu. Am petrecut două ore în parcul ce se trezea liniştit şi negrăbit. Eram eu, soarele şi verdele. Foarte rar mai apărea în trecere vreun alt matinal.

Cişmigiul s-a impregnat puternic în mine în anii liceului, pe care mi i-a însoţit nu mai de departe decât de un perete şi ferestrele lui înalte. Am învăţat la Lazăr, iar pentru noi sintagma “mândria de a fi lăzărist” însemna şi mândria de a fi frate de cruce cu Cişmigiul. Îl cunoşteam ca-n palmă şi îl implicam ca pe un ingredient indispensabil în toate marile întâmplări: îndrăgostiri, lecţii făcute pe ultima sută de metri, discuţii aprinse între prieteni, probele de alergare în orele de sport, chiuluri mai rare sau mai frecvente, după firea omului. Câte unii se răsturnau cu barca pe lac şi-aceasta devenea ştirea momentului. Iar spre toamnă, seara, pe la ultimele ore, ciorile sporovăiau în Cişmigiu infernal, straniu sau amuzant, în funcţie de preferinţele ascultătorilor. Faţă de alte parcuri, Cişmigiul păstrează ceva veşnic adolescentin, în ciuda bătrâneţii lui reale de aproape două secole. Şi cum să nu fie adolescentin, când ştie atâtea poveşti liceene, când înfloreşte primăveri la rând lângă atâtea generaţii de lăzărişti?

***

Acum, că s-au închis şi parcurile, mă gândesc cu nostalgie la moşia mea din IOR şi-mi fac planuri să o revăd la prima oră în ziua când s-or ridica restricţiile. Moşia mea e sub un pin şi un copac înflorit acum două săptămâni, vecini pe o movilă de unde se vede larg în zare şi în sus, spre albastru. Îmi place să descopăr în câte un loc familiar, cum e IOR-ul pentru mine, unghiuri noi, ca şi când călătoresc pentru prima dată spre o destinaţie îndepărtată. Stând sub pin şi vecinul lui înflorit, am stabilit cu o prietenă că sunt ca pe un domeniu peste care mă simt mare boier. Ce să mai zic? Acum, că s-au închis şi parcurile, mă gândesc din sufragerie la iarba sănătoasă de pe moşia mea şi sunt recunoscătoare că există.

***

Acum, că s-au închis şi parcurile, cel mai rău îmi pare că n-am să-mi văd stejarul înfrunzind. Pe-aici, pe lângă mine, foarte aproape, e un mic parc pe care nici nu l-aş fi încadrat acum ca demn de-a fi închis, căci e mai mult un loc de intersecţie între câteva străzi. Umblu des pe acolo şi-aşa m-am împrietenit cu un stejar tânăr, pe care-l urmăresc cum creşte de la an la an. O măsură mai puternic, o măsură mai înalt, o măsură mai bogat, de fiecare dată mai sus spre cer. Anul trecut a făcut câteva ghinde. Trec mereu să-l salut şi-mi ştie toate felurile de stări. Stejarul acesta, adolescent de-acum ca lăzăriştii Cişmigiului, mi-e prieten şi duhovnic. Acum, că s-au închis şi parcurile, va înfrunzi o primăvară fără mine.

***

Părinţii mei s-au cunoscut în Parcul Naţional. Habar n-am avut până acum vreo 10 ani, când, mutându-mă de la mama, am nimerit cu noua reşedinţă la doi paşi de acest parc, de unde a pornit căsnicia lor şi, mai apoi în timp, viaţa mea. Mi se pare o frumoasă potrivire neîntâmplătoare.

***

Câte poveşti adăpostesc parcurile unui oraş! Acum, că s-au închis, probabil că şi parcurile îşi fac curat prin arhive, îşi şterg amintirile lăsate de trecătorii nefrumoşi şi îşi fac planuri despre cum să ne primească înapoi pe noi, frumoşii!

 

<     >