“Statul nu există în lumea fenomenală; el este o ficţiune a filozofilor. […] Ceea ce există într-adevăr este o organizaţie, o colecţie de fiinţe umane individuale legate de un set de relaţii.[…] Nu există ceva precum puterea Statului; în realitate, există doar puteri ale indivizilor.” (A. R. Radcliffe-Brown, African Political Systems, 1940)
Se-apropie alegerile locale şi facem iar zoom pe politic, fiecare după cât de implicat se simte în astfel de chestiuni şi după cum îşi defineşte pentru el datoriile sau drepturile lui de cetăţean. De multe ori trăiesc senzaţia că ţara noastră a ieşit din comunism atât de suprasaturată de propagandă şi de impunerea cu forţa a unicului Partid, încât n-ar trebui să mire dezinteresul faţă de politică al generaţiilor mai tinere. E ca o reacţie naturală, opusă, de pauză şi de vindecare. Nu zic că-i bine, zic doar că se întâmplă şi aşa în jur.
Cred că este un miraj al puterii şi controlului care atrage o anumită categorie de oameni spre râvna de a face politică, iar aici mă refer la majoritatea celor ce ajung să şi iasă în faţă în acest domeniu. Nu cred că greşesc prea mult gândind şi eu pesimisto-realist că cei cu mare influenţă foarte rar sunt impecabili în moduri de operare şi în intenţii. Aşa că politica e încă dezamăgitoare. Dar măcar astăzi ea se poate mişca, măcar astăzi există opoziţie, măcar suntem liberi să ne exprimăm opţiunea pentru orice partid dintre cele mai multe care ajung pe buletinele de vot.
Părerea mea este că societatea noastră sau, să-i spunem mai bine aşa, poporul încă îşi cedează prea mult puterea factorilor politici, Statului, acea fiinţă fictivă în sensul în care vorbea domnul din citatul de mai sus. E şi problema noastră dacă ne tot învârtim în mentalitatea neputinţei de a ne afirma creativitatea personală (care este un dat divin, e în noi de la naştere), dacă plasăm vina pentru clipele noastre de pasivitate înspre legislaţie şi norme sociale în vigoare. Încă vedem Statul ca pe un mare Bau-Bau care ne pândeşte să ne facă rău dacă nu-i arătăm obedienţă şi ne poate pune oricând beţe în roate prin suita lui de restricţii sau incapacităţi. Cred că trebuie să ne mai scuturăm, ca popor, de această paranoia, să nu ne mai simţim victimele sistemului, să nu ne mai gândim atâta la el chiar dacă e într-adevăr adesea îndărătnic, să nu mai renunţăm resemnaţi la visurile noastre individuale sub scuza că e greu să răzbeşti în România.
Dacă m-am născut aici şi aici simt că e locul meu, consider că această ţară mă vrea şi mă sprijină şi consider că această ţară este mai mult decât politicienii şi instituţiile ei publice. Ţara suntem în primul rând noi, mulţii. Noi alcătuim comunităţi şi reţele. De noi, de fiecare dintre noi, depinde ce se întâmplă în acele circuite invizibile, dar atât de vii şi de dinamice! Noi suntem ţara de dedesubt şi de deasupra, noi suntem cei ce avem acces la adâncurile şi înalturile ei subtile, noi suntem cei ce îi modulăm energia sub forma gândurilor, emoţiilor, acţiunilor noastre.
În momentele mele abstracte, găsesc foarte plăcut să meditez la reţelele din care fac şi eu parte, naţionale sau mondiale. Fac parte din reţeaua astrologilor din România, din reţeaua femeilor, a grupei de vârstă 30-40 de ani, a bucureştenilor, a celor din sectorul 3, a celor de pe strada mea; fac parte din reţeaua oamenilor cu Luna în Gemeni, a celor cu nume de familie Tănase, a celor ce citesc mult, a celor ce gătesc rar şi aşa mai departe. De la aceste reţele eu cer, tot în momentele mele abstracte, să primesc influenţele cele mai benefice mie şi să dau şi eu la schimb ce e nevoie, şi pot, şi am ca resursă interioară, ca nivel interior deja dobândit, ca înţelegere deja cucerită în domeniul respectiv. Sunt, poate, nişte simple exerciţii de imaginaţie, dar în felul acesta rămân conectată la ceea ce îmi este favorabil din jur. Deşi petrec multe clipe de solitudine, exersând această abordare nu le simt ca izolare, ci ca spaţiu şi aerisire.
Mă duc la vot. Încă nu am aşteptări diafane dinspre politică, dar merg la vot cu oarece credinţă sprintenă că ştie viaţa cum să înainteze spre evoluţie. (Apropo, dacă vreţi să vă convingeţi că nu e România mai cu moţ nici la capitolul corupţie, vă recomand filmul spaniol “Jocuri de putere”.) Iar după votul acesta o să continuu să îmi văd de treaba mea, de reţelele mele şi de ce pot fi eu pe lumea asta, naţională şi internaţională, pentru a fi bine şi pentru mine, şi pentru ea.