Găsesc că una dintre cele mai folositoare calități ale creierului meu este capacitatea de a mă bucura de lucruri și contexte simple. Când intru în fluxul acesta, simplitatea mi se pare cumva artistică, mă face să trăiesc realitatea acelui moment ca pe o primă întrevedere cu fotografiile lui Bresson.
O zi la Lacu Sărat s-a desfășurat întocmai.
Stațiunea Lacu Sărat, o oază cu nămol terapeutic în mijlocul Bărăganului, este de fapt un sat aflat la vreo 30 de kilometri de cel al bunicilor mei. Era aici de când mă știu și cu mult dinainte, dar abia acum mi-a dat prin cap să merg și eu la plajă acolo, să mă pierd în peisajul pitoresc printre pensionarii blajini și nepretențioși veniți la tratament.
Pare un loc prăfuit în negurile post-decembriste, unde oamenii au continuat totuși să caute însănătoșire, în ciuda demodării și a lipsei de amenajări atractive turistic. Pentru că, la urma urmei, ceea ce ține un astfel de sistem închegat nu e infrastructura vremelnică, ci natura, energetica locului.
Până acolo, cel mai la îndemână mijloc de transport mi-a fost personalul din satul nostru, cândva un important punct feroviar. Mersul spre gară la vremea răsăritului este, în sine, o poezie. Câmp întins, soarele ridicându-se hotărât pe cerul imens, niște eoliene în zare, Munții Măcinului în depărtări, sonorizare naturală (vânt, păsări), vreo doi-trei oameni matinali și ei pe drumul ăsta care cântă a libertate.
***
Mă întreb dacă printre cei care vor citi povestea asta o mai fi măcar unul care să fi mers în ultimii doi ani cu personalul pe o rută sătească. Mi se pare că CFR-ul le numește acum mai occidentalizat trenuri Regio. Un vagon care la orele dimineții se umple treptat cu navetiști e ca un documentar de la care nu îți poți lua ochii.
Am impresia că noi, orășenii de la bloc, bucureștenii îndeosebi, habar n-avem că oamenii din sate țin și ei pasul cu vremurile în timp ce rămân nerupți de pământ, că cei cu preocupări intelectuale și le pot împlini mai bine-mersi decât altădată, că, dacă vrei, te poți împărți între grădinărit și internet, că satele merg și ele mai departe odată cu lumea asta nebună, nebună. Doar că ele parcă rămân în continuare în felul lor mai întregi la minte. Le pasă mai puțin de inflație și mai mult de ritmurile anotimpurilor.
***
Am ales până la urmă să fac un ocol și am coborât din tren câțiva kilometri mai încolo, la Brăila. De la Brăila am luat tramvaiul spre stațiune. O altă experiență savuroasă pentru gusturile mele simple. Tramvaiul, care pornește dintr-un parc (da!), iese după vreo două stații din oraș și-o ia la goană (în fine, o goană mai agale, căci totul e bătrân și molcom în Bărăgan), o ia deci la o goană agale prin mijlocul câmpului, trece printre pâlcuri de copăcei crescuți la voia întâmplării pe unde au avut și ei chef.
Eu, controlorul și câteva doamne mai în vârstă amatoare de nămol, cu care m-am conversat de parcă ne știam de mult. Una scoate o gogoașă trecută prin zahăr pudră și-l ospătează pe controlor, lămurindu-l că a fost o sărbătoare bisericească. Omul o primește după cum se cade pe aici, cu un bodaproste.
***
Nu m-am mai împachetat niciodată în nămol. Vă dați seama că am făcut-o cu vie curiozitate și năstrușnicie, chiar dacă nu mă știu suferindă de ceva care mi-ar recomanda așa o terapie. La intrarea pe plajă, e o placă mare cu instrucțiuni (mai întâi stai 15 minute în lacul foarte sărat, apoi lași sarea să se usuce pe tine, te dai cu nămol, îl lași și pe el să se usuce până ți se face pielea ca de hipopotam, apoi te bagi iar în lac). Aflu din lectura panoului că nămolul e potrivit și pentru întreținerea vigorii, deci nu-i musai să fii bolnav ca să-ți priască. Bun!
Pe lângă mine plaja începe să se populeze. Cam 80% pensionari bine bronzați, câțiva veniți cu nepoții, vreo trei-patru familii la 40-50 de ani și eu printre ei, o albă slăbănoagă. Știu deja că prin părțile locului slăbănoagele ca mine, fără carne pe ele, sunt considerate nesănătoase, deci mă bazez că sunt luată și compătimită de către privitori drept o suferindă de ceva.
Oricum, oameni la locul lor și prietenoși, gata să te ungă pe spate cu nămol și să-ți povestească despre beneficiile tratamentului. Sănătate curată. Atmosferă pitorească. Se poartă discuții românești despre pensii și bacșișul poștașului, despre cum li s-au realizat copiii pe la casele lor, despre reumatism și recolta de anul ăsta.
În simplitatea mea, eu iubesc să ascult asemenea oameni. În preajma lor mă cuprinde o melancolie amuzată.
Plaja – liniștită, Europa FM (ascult din oră în oră aceleași știri, inflația e în creștere, au fost interceptați niște producători de cocaină), timp excelent.
***
Nu știu cum a răsărit printre pensionarii mei dragi, dar s-a înființat la picioarele mele un bărbat care probabil era și el mai tinerel. Spun probabil fiindcă era acoperit cu nămol din creștet până în tălpi și n-am distins aproape nimic din el. Înnămolitul a început să-mi facă avansuri. Replici nici prea nesimțite, nici prea inteligente, suficient de nesărate cât să i le retez fără menajamente. După ce i le-am retezat, a concluzionat filosofic că trăim într-o lume tristă, foarte tristă. Eu nu l-am încurajat să dezvolte ideea și după o tăcere lungă dus a fost.
În orice caz, a se consemna că unora nu le displac slăbănoagele.
***
Seara, același tramvai hurducăind vesel pe câmpurile Bărăganului. De data asta, doldora cu doamne și domni împrospătați după o zi de sănătate curată. Mi-ar fi plăcut să-i imortalizez – scena era absolut genială –, dar nu se cădea. Pentru astfel de oameni decența vine la pachet cu grija față de ce ar spune lumea. Se lasă fotografiați doar la ocazii speciale, când se simt aranjați. Nu poți intra cu bocancii în universul lor, care amintește de o vitrină impecabilă cu bibelouri.
I-am fotografiat în minte – un vagon cu multe pălării albe de soare, ciripind conversații vesele. Mi-au fost foarte dragi acele minute. Până și aparatul de compostat bilete mi-a trezit amintiri pe care nici nu mai știam că le am.
***
Pe drumul spre casă, m-am gândit la Mihail Sebastian, născut la Brăila, care constata când și când că viața încă mai are surprize să îi ofere. Lacu Sărat a fost o asemenea trăire pentru mine.
În Parcul Monument dai, desigur, peste un monument și o inscripție semnată Petre Țuțea: Dacă murim aici în lanțuri și în haine vărgate, nu noi facem cinste poporului român, ci poporul român ne-a făcut onoarea să murim pentru el.
…
N-am mai văzut tramvaie în parc până aici. Frumos!
În personalul de întoarcere spre sat, navetișii cu discuțiile lor după o zi de muncă și un apus magnific. O iau pe câmpul dinspre gară, de data asta singură sub cerul care se colorează aproape de albastru-petrol. Pe ulițe dau bună seara celor ce-mi ies în cale (așa se cade), deși nu-i cunosc și nici ei nu cred că au aflat încă de-a cui sunt. Dorm ca un prunc în casa cu covoare țesute de mamaia Chira.
