Canção do mar

Cât mai sunt încă aici, să vă trimit vedere de la mare! Într-un mod pe care deocamdată nu am reușit să mi-l explic, aceasta este prima mea vacanță de două săptămâni legate între ele din 2017 încoace.

Scriu de pe plajă, în bătaia unui vânticel înțepător de septembrie și-n zgomotul valurilor grăbite spre țărmurile lui Venus, unde am poposit azi la întâmplare. Am explorat multe țărmuri zilele astea. Soarele e încă bun. Voi avea și eu, cea mai albă dintre albii familiei, pielea cafenie pentru vreo zece zile.

Marea mi-l amintește pe tata, cu care am fost într-o ultimă vacanță memorabilă la Mamaia în vara lui ’89. Revăd ca printr-un caleidoscop momente de atunci. Ne-am făcut o fotografie de familie (pe care am primit-o în altă zi de la fotograful care mergea pe plajă cu recuzita lui și cu o portavoce – mai știți moda?). Am ieșit încruntată și știu și-acum ce of aveam: nu-mi plăcea costumul meu de baie, al soră-mii era mai fain. Copilăreli… Apropo de sor-mea, fac pariu că și-a luat atunci de la tarabele cu fel și fel de chestii pentru turiști un inel! Asta nu mi-o amintesc exact, dar era ritualul ei estival și-l continuă, în format modern, și azi. Apoi îmi amintesc că la plecare am uitat la recepția hotelului pălăria cumpărată cadou pentru tataia Nicu, brăileanul. I-am dus ca amintire doar poveștile unei vacanțe frumoase.

Mi se pare că aici, la mare, semăn cel mai bine cu tata, de la care trebuie că mi-am moștenit și culorile, deși tot eu rămân cea mai albă dintre albii familiei… SPF 50 scrie pe mine, fără rabat!

Îmi place marea fiindcă îmi aduce aproape amintiri din vremuri care treceau încet și-n care mă pricepeam să-mi privesc viața pe orizonturi scurte, fără griji, proiecte mari și alte apucături nefericite de adult.

N-am la activ multe vacanțe senzațional-exotice, însă am multe, multe pauze la Marea Neagră, pe care o consider cel mai mare vindecător al meu. Marea mă schimbă necontenit. Are un fel de înțelepciune misterioasă, e elegantă ca un pian, discretă ca un pustnic, nesupusă ca un rebel. Marea îmi atinge sufletul și mă face să o văd, să o aud doar pe ea, chiar și pe plajele încărcate cu șezlonguri și lume pestriță. Dar îi iubesc îndeosebi, desigur, plajele goale, lipsite de difuzoare, cu nisip fin și covoare de scoici la mal.

În vacanța asta nu am citit aproape deloc, acum scriu pentru prima dată ceva mai consistent, am vorbit de vreo cinci ori la telefon și, mai ales, nu prea m-am gândit la nimic. Îmi simt corpul sănătos și mintea împrăștiată în toată zarea albastră din fața mea.

Marea mă face să mă știu puternică, mereu liberă și unită cu mine însămi.

Prefer să călătoresc într-un stil simplu, mi se potrivește așa. Rămân mereu deschisă spre mici ocazii de hai-huieli. Când și când, atrag magii în drumurile mele. Am să vă povestesc într-o zi, dacă nu știți încă istoria, cum am ajuns ca o floare în Columbia. Dar deocamdată nu e cazul să vă-nchipuiți că-s mai umblată prin lume decât românul mediu. Închipuiți-vă doar că-s o albă de-a Mării Negre și primiți, în loc de vedere, aceste rânduri scrise cu mintea împrăștiată în zările ei albastre.

Vă doresc să vă găsiți, după cum e mai bine fiecăruia, locurile voastre vindecătoare!


<     >