Aud deseori oameni nemulţumiţi de serviciile lor, zbătându-se într-un fel de dramă a lipsei de sens mai înalt. Când zici că ţi-ai făcut un rost în viaţă şi ţi-ai asigurat o stabilitate profesională care te scuteşte de mari lipsuri materiale, te constaţi cuprins de întrebări existenţiale şi de nevoia de-a te simţi semnificativ pentru lumea în care trăieşti. Adică să simţi că faci ceva cu adevărat bun în societate, că îţi înţelegi şi îţi îndeplineşti misiunea personală în lume. Sau măcar că nu susţii ca un robot nişte automatisme în esenţă neetice ale economiei capitaliste.
Păcăleala pe care am observat-o la mulţi când ajung la asemenea răscruci este că pun semnul egal între carieră şi simţul misiunii personale. Consideră că trebuie să câştige bani din misiunea lor sau că, dacă nu îşi plătesc facturile din activitatea aceea semnificativă pentru ei, înseamnă că nu-i aia Misiunea reală, ci numai un hobby, o joacă, o abatere de la Calea cea importantă.
O istorie de familie
Sor-mea a ştiut din clasa a şasea ce meserie vrea să aibă. Eu ajunsesem spre final de liceu şi habar n-aveam, aşa că am mers cu valul şi m-am făcut, pe fugă, ceva adaptat epocii în care trăiam. N-a fost o alegere greşită pentru că mi-a deschis porţile spre ce am devenit între timp. Dar nici nu m-am simţit chemată să servesc din suflet lumea finanţelor, pe care am studiat-o la facultate cu aceeaşi sârguinţă cu care studiasem cam tot ce îmi ceruse până atunci învăţământul obligatoriu.
Pe când sor-mea ştia că vrea să fie doar medic, eu aveam o singură idee despre ce mi s-ar potrivi în carieră: să nu am doar o singură profesie, să fac mai multe lucruri diferite între ele. Mi se părea singura variantă în care aş fi reuşit să păstrez aprinsă scânteia de pasiune şi de nebunie pe care intuiam că o pot oferi acestei lumi obosite de prea multe vieţi înţepenite în ritualul birou-pat-birou-pat.
Anii s-au scurs şi sor-mea îşi vede fericită de aceeaşi meserie pe care a visat-o de la 12 ani. Eu m-am împăcat cu ideea că trăiesc pe o planetă unde meseriile nu se pot schimba de la o lună la alta. Am la activ experienţă în trei domenii cu totul diferite între ele, exersate pe anumite secvenţe de timp în paralel.
Am trecut destul de graţios prin momentele personale de criză existenţială în carieră în felul următor: am înţeles că meseria mea mai nespectaculoasă, dar cu căutare îmi permite să mă dezvolt, să merg la cursuri, să-mi cumpăr cărţi, să cunosc oameni de la care învăţam ceva ce a intrat la un moment dat în viaţa mea şi mi-a oferit acel simţ fermecător al menirii – astrologia. Ani de zile nu am avut niciun fel de gând să devin astrolog cu normă întreagă, ci doar mi-am oferit răgazul de-a studia şi exersa până am căpătat senzaţia că o stăpânesc suficient ca să îmi propun să testez următorul nivel.
Şi-n timp ce îmi vedeam de serviciu pe altarul economiei capitaliste, am realizat că, practicând astrologia cu pasiune, dobândisem liniştea şi fericirea celui ce-şi manifestă misiunea personală în viaţă. Sau măcar una dintre ele.
Restul – trecerea la normă întreagă – a fost doar o combinaţie de conjuncturi. Pragmatic vorbind, nu ştiu ce va mai fi pe termen mediu, cu atât mai puţin pe termen lung. Ştiu doar că astrologia o voi avea cu mine toată viaţa şi că într-un mod simbolic îmi permite varietatea interacţiunilor şi situaţiilor la care am visat dintotdeauna.
Câteva indicii despre misiunea în viaţă
- Ideea de misiune trebuie înţeleasă (şi) în sens subtil. Poate misiunea ta e să fii mamă şi să ai curajul să renunţi la serviciu pentru a-ţi creşte familia aşa cum simţi. Poate misiunea ta e să fii voluntar la reîmpădurirea ţării sau să îţi înveseleşti cunoscuţii pentru că ai umor.
- Misiunea aceasta nu înseamnă decât rareori un sacrificiu eroic. Nu ţi se impune să-ţi anulezi nevoile şi dorinţele personale. Pui şi celorlalţi la dispoziţie ceva ce ţie îţi iese bine, îţi face plăcere şi este util în sens mai larg.
- Misiunea nu te face neapărat celebru şi nu trebuie să fie ceva spectaculos. Important este să-ţi asigure ţie, în interior, un simţ al respectului de sine. Apoi poate că te vor respecta şi alţii pe care îi inspiri, dar asta e ceva ce vine de la sine.
- Misiunea îţi dă senzaţia de participare la ceva infinit, cu bătaie lungă, ceva ce nu a început şi nu se va termina odată cu tine. O cauză căreia îi serveşti şi pe care o vei lăsa moştenire generaţiilor viitoare. O faci de dragul unui bine absolut. Descoperi noi reguli pentru cămin şi familie, scrii o procedură nouă pentru departamentul în care lucrezi, citeşti literatură coreeană, alergi la maraton oferind în gând întregii omeniri un exemplu de autodepăşire a limitelor fizice – orice e de bine şi poate fi transpus într-un model util şi altora.
- Misiunea ta poate fi legată şi de participarea la o schimbare de mentalitate exact în locul mai puţin atrăgător unde te afli la un moment dat. Poate că nu trebuie să schimbi activitatea, ci doar perspectiva.
- De multe ori ne manifestăm deja misiunea, fără să ştim că o facem. Căutăm nemulţumiţi tot mai departe ceva imprecis şi neclar, când ar fi mai nimerit să ne întrebăm simplu: Din ce loc al vieţii mele îmi extrag simţul respectului de sine prin ceva ce pun şi la dispoziţia altora?
Ştiţi cum visam eu la 12 ani că ar fi cariera mea perfectă? Să fiu câteva săptămâni profesoară, apoi vreo două-trei luni medic, apoi arhitect, apoi o vreme florăreasă, apoi gimnastă de performanţă, apoi casieră la supermarket, apoi aviatoare, apoi să am câteva săptămâni de actorie şi tot aşa. După negocierile mele cu limitele realităţii, mă bucur să constat că astrologia îmi oferă ocazia să călătoresc prin tot atâtea universuri profesionale şi interioare prin câte îmi deschid hărţile şi oamenii cu care interacţionez.
Misiunea ta care e?