De câteva zile experimentez cum e când viaţa începe – minut de minut sau când îmi amintesc să ies din cerc – de la premisa că timpul nu există. Mi-a răsărit în minte varianta aceasta după ce am terminat de citit povestea Momo, chipurile scrisă pentru oameni mici. O copilă recuperează florile clipelor de la hoţii de timp.
Trecutul, prezentul şi viitorul. Nişte instrumente de reper foarte utile, nu-i aşa? Până unde şi când? Aş zice că până acolo unde şi când ştim să le stăpânim cu eleganţă. Sau până în vremea când ne-am aliniat gândul cu sufletul, complet fideli nouă şi motivelor noastre celor mai înalte de a ne fi născut aici, acrobaţi printre secunde.
Avem nevoie de timp ca să ne hotărâm să nu-l mai irosim. Nicio clipă aruncată în marele Nimic, pe plictiseală şi neimplicare, într-un somn mort, fără vise. Nicio frântură de gând inconştient. Neîncetat limpezi şi fini, ştiind pe bune cine suntem şi de ce.
Poate că pare o teorie subţire şi naivă, o rătăcire într-un univers paralel. Recunosc, mie îmi place să trăiesc în mai multe feluri deodată şi nu sunt mereu consecventă. Dar tocmai aşa am descoperit, undeva pe firul indisciplinat al cugetărilor mele, că dacă ies din timp mă nasc la infinit şi la infinit mă simt vie.
Există şi o cale – unică, aş zice – spre acest prezent continuu: corectitudine şi asumare, ordonare, curăţenie şi respect. Mai precis, acceptând timpul şi lecţiile lui.
14 iunie 2014