Și-am lăsat vorbă, în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Marin Sorescu)
Ați văzut oare voi linguri și furculițe din aluminiu? Le-ați testat oare și voi marea flexibilitate la îndoire? Sau voi ați mâncat direct cu tacâmuri din inox, neștiutori de materialele înaintașe?
Regret că nu am păstrat ca amintire ACEA lingură din aluminiu care mi-a torturat o vacanță de vară cap-coadă. Să nu mă lase să uit vreodată de ce mi-a fost frică de tataia Toader până prin clasa a VIII-a. Să nu ajung să vi-l prezint doar romanțat, ci și cu toanele lui omenești, mereu originale. Să nu care cumva să vi-l închipuiți ireal de cooperant și blajin. Nu. Farmecul lui tataia Toader a rezultat mereu din contraste.
Prin școala generală, fusesem recent plantată de maică-mea la Nicolești pentru o nouă vacanță de vară. După câteva zile, creierul meu agitat deja agoniza de la atâta simplitate, natură și timp alungit (știți că la București totul trece din înghițituri mari). Și-așa, fără o intenție anume, doar dintr-o plictiseală câmpenească, am luat una din lingurile de aluminiu de pe laviță și-am îndoit-o, și-am dezîndoit-o, și-am reîndoit-o preț de un minut, două, trei.
Apoi a urmat teroarea. În drum spre coșar, tataia Toader m-a surprins în flagrant delict. Atât i-a trebuit ca să-i sară țandăra și să se dezlănțuie! Mi-am primit porția de Cristoșii mă-tii (sper că nu vă tulbur delicatețea, dar tataia Toader avea un vocabular colorat). Printre Cristoși, am înțeles din flăcările pe care le scotea pe gură că gestul meu i se păruse obraznic, ofensator, o nerecunoștință pentru munca lor și pentru obiectele pe care mi le puneau la dispoziție cu atâta trudă.
S-a potolit după o vreme, dar furiile lui Toader Turcu, o dată dezlănțuite, reveneau în buclă pentru că – bănuiesc cu mintea de acum – lui îi plăcea de fapt să se simtă nervos, să aibă câte o luptă de dus, să tune și să fulgere. Iritarea îl revigora. Așa a fost să fie în vara aia – m-am nimerit eu, vai de capul meu, ținta nervilor todirești.
Lingura a atârnat-o în gard, să-mi fie învățătură de minte. Când trecea pe lângă ea, adică de ‘nșpe mii de ori pe zi, își aducea aminte și-o lua de la capăt cu Cristoși, flăcări pe gură, uitături belicoase.
Întâmplarea a făcut deliciul familiei, pentru că era atât de disproporționată (existau o grămadă de linguri bune din inox prin casă), încât n-aveai cum să nu te amuzi. Dar furia lui de-o vară fusese la fel de adevărată și repetitivă ca sperietura mea.
Dacă aș fi păstrat lingura aia din aluminiu, mi-aș fi amintit acum și eu amuzată de poveste. Mi-aș fi amintit că tataia Toader m-a antrenat prin nervii lui imprevizibili să nu mă tem de toanele oamenilor, să îi văd dincolo de agresivitatea lor, să nu mă pierd ușor cu firea când se țipă la mine și, la o adică, să țip și eu uneori cât mă țin bojocii.
***
Poate vă întrebați cum de tataia Toader stă totuși atât de sus în preferințele noastre dacă era în stare de asemenea reacții. Păi, v-am zis că era o sumă de contraste. Am multe contraexemple care v-ar înmuia și vouă inimile sau măcar v-ar lăsa perplecși. Atâta furie și atâta iubire într-un singur om!
Am să vă spun acum povestea celei mai fericite zile din copilăria mea. Autorul minunii – ați ghicit.
Treceam în clasa a II-a sau a III-a. Într-o după-masă care se anunța prea liniștită, ne-a suit pe bicicletă pe mine și pe Dana, a patra din șirul de nepoate, și duși am fost toți trei la serviciul lui.
Cea mai fericită zi din copilăria mea s-a petrecut în birourile fostului C.A.P. de la marginea satului Nicolești, comuna Puiești, județul Buzău. Acolo tataia Toader nu doar că mi-a arătat, dar m-a și lăsat să fac ce vreau eu cu o comoară: mașina de scris a comunității nicoleștene! Nimic, dar absolut nimic nu m-a bucurat mai mult în anii aceia. În fața mașinii de scris, am simțit un miracol și-am mai simțit cel mai înalt nivel de exaltare de care e capabilă inima mea când îi e bine.
***
Vreau să-i denunț pe tanti Nuți și pe Trăienel pentru că mi-au terfelit exaltarea. La mașina de scris a fostului C.A.P. eu am realizat atunci o scrisoare pentru mama. Vă rog să aveți încredere când vă spun că am fost tocilară de la început, deci stăpâneam deja foarte bine ortografia. Dar unele cratime mi-au ieșit nelalocul lor pentru că tot uitam cum vin semnele pe tastatură.
Scrisoarea a fost expediată în forma aceea de la oficiul poștal din comuna Puiești, județul Buzău, de unde dădeam câteodată și telefoane acasă. Existau două cabine în care erai invitat după ce funcționara îți făcea legătura și striga la tine Bucureeeeștiiiuuul! Cabina unuuu (sau doi).
În toamnă, la întoarcerea în capitală, mi-am găsit scrisoarea ciuruită de corecturi cu pixul roșu! De parcă s-au crezut învățătoarea mea, tanti Nuți și fiul ei, Trăienel, aflați în vizită la mama și văzând misiva, s-au apucat să o îndrepte. Un sacrilegiu, o jignire profundă, o dată pentru că eu știam de fapt să scriu impecabil, apoi pentru că era comoara mea și nu aveau dreptul să se atingă de ea.
Pe Trăienel, cu care mă aveam prietenește, l-am iertat. Dar tanti Nuți mi-a stârnit flăcări pe gură însoțite de uitături belicoase. Fără Cristoși.
***
Că tot s-a infiltrat în scriere un personaj secundar, maică-mea, să vă mai explic de ce-l iubim pe tataia Toader!
Mama, noră-sa, a avut mereu o relație civilizată cu el, bazată pe un fel de rezervă prevăzătoare și respect reciproc. Ea a reușit astfel să nu fie niciodată ținta furtunilor lui, iar el îi stârnește și azi o mare admirație.
Într-o altă vară, lăsându-ne în grija lui, maică-mea l-a luat deoparte și a încercat una din strategiile ei de manipulare maternă. Concret, eram deja în epoca de mers la discotecă, iar tataia Toader ne sponsoriza încântat ieșirile. Era un om care se bucura de petreceri și – alt contrast – , cu toate că a avut parte de câteva mari tragedii, până la final a știut să vadă și partea plină a paharului (la propriu și la figurat, dar asta o lăsăm deja pentru alte istorisiri todirești).
Așadar, parcă o văd pe maică-mea, cu un chip afectat, sugerându-i să nu ne mai lase la dans pentru că e periculos, se întâmplă atâtea grozăvii în lume, nu vezi, tăticule, și la televizor câți nenorociți, câtă destrăbălare. De fapt, cunoscând-o îndeaproape, îmi permit să suspectez că teama ei cea mai mare era să nu cumva să ne pice careva cu tronc și să vrem să ne mărităm de la 16 ani, abandonând o viață urbană intelectual dezvoltată.
În secunda următoare, parcă îl văd pe tataia Toader cum a săgetat-o cu privirea și i-a trântit fără loc de protest că el o să lase fetele să își trăiască viața, să iasă în lume și să se distreze.
Mulțumim, tataie! În verile acelea, am avut toate patru câte un iubit cunoscut la discotecă. Mamele noastre au stat liniștite în cele din urmă, niciuna nu ne-am măritat cu ei. Au fost relații din alea adolescentine cam naive, cum se purtau pe vremuri. Niște bucurii petrecute la timpul lor, de care nu am fi avut parte fără complicitatea lui Toader Turcu.
***
Observ că anul ăsta iar lipsește din calendar data de 29 februarie, ziua de naștere a lui tataia Toader. A lui și-a lui Marin Sorescu, ca fapt divers.
I-am scris din nou aici drept pomenire. Pomenirea o adaug la precedentele. Îmi închipui pe lumea cealaltă o telefonistă strigându-l la apel: Bucureștiuuuul! Cabina 1!, apoi pe tataia Toader pe recepție, primind ceva din toată exaltarea care se înalță de la noi spre el.
Încă o dată, în cor și aplauze: mulțumim, tataie!
Precedentele: