Leru-i ler. Cum, necum, iată că am ajuns din nou aproape de Sărbători! După anul acesta interesant, care nu pare să se rezolve cu un hocus-pocus când vom schimba calendarul, parcă nu mai suntem atât de agăţabili cu şabloane publicitare din seria magia Crăciunului. Lucru ce se vede cu ochiul liber – e mai multă discreţie, mai multă potolire, mai puţină frenezie după cumpărături. Mai puţin chef să cosmetizăm realitatea şi să o punem pe pauză până la Sfântul Ion cu un clinchet de clopoţel vesel, dar cam fals. Poate de data asta chiar o să avem sărbători liniştite, nu o zarvă kitsch cum se întâmplă des în postmodernism.
Două probleme mă preocupă în context:
Numero uno. De ce mai există brazi tăiaţi? De ce-i mai cumpără cineva? De ce li se pare unora frumos să aibă în casă un copac mort şi împopoţonat pe care îl vor arunca la gunoi în două-trei săptămâni, deranjaţi că li se scutură acele în sufragerie? De ce mai există oameni atât de inconştienţi şi iresponsabili faţă de natură? Şi de ce este încă legală această practică nebunească?
Am avut şi noi brazi de Crăciun în copilărie. Îmi amintesc că ne bucuram mult de ei, că ţeseam o stare fermecată privindu-i şi-aş fi ipocrită să nu o recunosc. Dar pe atunci nu apăruse conceptul de brad din plastic pentru cei ce ţineau neapărat să împodobească ceva. Acum mi se par acele Crăciunuri din altă viaţă. Nu cred nici plasticul o soluţie perfectă, dar din acest punct de vedere e mai decentă.
Se vând şi brazi în ghiveci, frumoşi foc, ca nişte copii de brad. Nu am încercat şi habar n-am dacă au şanse reale de supravieţuire, dar sper ca cei care îi cumpără să se îngrijească apoi şi de replantarea lor, să se asigure că a funcţionat, să nu stea liniştiţi doar pentru că brăduţul lor a trăit în ghiveci cu vreo lună mai mult decât cei deja tăiaţi. Copacii trăiesc în natură. Le trebuie pământ şi aer de afară, nu parchet, căldură din calorifere şi aer condiţionat.
În schimb, de câteva ori am apucat să mergem în preajma Crăciunului la Nicoleşti, în gospodăria mereu primitoare a lui tataia Toader, unde mamaia Silica ţesea toată iarna şi făcea focul în sobă şi cozonaci inegalabili. Curtea lui tataia Toader e străjuită de un brad care s-a înălţat odată cu noi şi care se îmbogăţeşte de la an la an. Cel mai frumos brad al nostru. Ataşez mărturie foto. Ei bine, am apucat să-l văd de câteva ori împodobit, nu prea înzorzonat, ci cu ornamente magice din hârtie creponată pe care nu ştiu de când şi de unde le aveau bunicii noştri de la ţară, în orice caz, tare frumos colorate şi deosebite.
Prin urmare, idealul meu de brad împodobit e bradul din curtea casei, pentru cine nu stă la bloc şi poate să aibă un brad de-adevăratelea. Pentru ceilalţi, după gusturile fiecăruia, există destule variante necriminale de împodobire. Am fost pe la munte şi am găsit în pădure o ramură mică, mică de brad căzută pe pământ. Am luat-o cu mine şi de atunci îmi vine câteodată să ronţăi câte un ac de brad. Aţi încercat? Ceva atât de mic încorporează o esenţă atât de puternică! Oare câte ace de brad se pierd an de an prin aspiratoare sau pe la ghenele blocurilor?
Mai am un of. Numero dos. De ce este legal să umble pe străzi, printre locuinţele noastre, cetele de colindători trecuţi de prima tinereţe cu boxa după ei, din care răsună lălăieli înnebunitoare? Mai precis, o singură lălăială reluată la nesfârşit ca o bandă stricată. De ce mai există printre noi oameni care gustă aşa ceva şi consideră asta tradiţie de iarnă? Altfel n-ar mai circula aceste nefericite cete, indiferent cât de sumară e legea pentru tulburarea liniştii publice.
Să trăim în armonie şi toleranţă unii cu alţii nu înseamnă să închidem ochii la mârlănie şi prost gust. Înseamnă să ne respectăm unii pe alţii, să punem limite neghiobiei şi snobismului, să ne vedem de fericirea noastră fără a o deranja pe-a celorlalţi sau pe-a naturii. Aşa că îmi doresc să ne cuprindă magia Crăciunului cu brazi vii şi timpane liniştite, leru-i ler.