Se subînţelege că ceea ce voi scrie aici reflectă strict opinia mea. Nu vreau să rănesc pe nimeni cu păreri poate prea radicale în privinţa unui subiect atât de sensibil. Dar este şi dreptul meu la replică faţă de agresivitatea mascată a numeroaselor predici, aluzii iscoditoare sau priviri piezişe pe care le primesc referitor la anormalitatea faptului de a avea 37 de ani, stare civilă necăsătorită şi număr de copii proprii zero.
Îi rog pe aceşti propovăduitori să se trezească. Poate că uneori necasătoriţii şi nepărinţii nu sunt mai ciudaţi, ghinionişti sau ţinta unor blesteme misterioase. Poate că uneori pur şi simplu au mai multă minte vizavi de ce e bine pentru ei.
*
Am primit de câteva ori în viaţă sugestia să-mi fac un copil. Exact aşa, cu cuvintele astea, pornind de la ideea că trăim într-o societate modernă, iar a fi căsătorit şi a fi părinte nu mai depind una de alta ca în trecut.
Personal, nu ţin foarte mult la instituţia căsătoriei în sensul de procedură prin care societatea îmi recunoaşte sentimentele şi dreptul de a-mi împărţi viaţa cu un alt om. Sinceri să fim, dacă pornim pe firul istoric al instituirii căsătoriei, vom găsi mai degrabă ca punct de pornire în oficierea relaţiilor interese economice de încuscrire şi diverse prejudecăţi legate de curăţenia femeii. De aceea istoria ne-a oferit şi prea multe căsnicii triste, copii nedoriţi şi neiubiţi, care au devenit ulterior la rândul lor soţi şi părinţi predispuşi la compromisuri în ce priveşte reala fericire. Desigur, mă refer aici doar la situaţiile ratate, nu şi la familiile întemeiate din iubire, care au respectat în plus şi obiceiul social de-a merge pentru oficiere la primărie, la biserică şi-apoi la dans.
Cred că cei ce mi-au sugerat până acum să-mi fac un copil mai porneau şi de la premisa că, dacă tot înaintez în vârstă fără să mă fi măritat încă, trebuie totuşi să mă grăbesc să ţin pasul cu ceasul biologic şi să-mi împlinesc menirea – de fapt, în opinia lor, obligaţia morală a femeii normale – de a aduce pe lume un suflet nou. Alţii păreau a-mi sugera asta în ideea că poate mă plictisesc sau mă simt tristă şi fără rost în viaţă. Iar alţii, mai pragmatici, pur şi simplu s-au gândit că aşa o să îmi asigur bătrâneţile, să aibă cine să-mi aducă un pahar cu apă când oi fi octogenară. Şi toţi îmi transmiteau asigurarea că e în regulă, să stau liniştită, ei îmi dau voie să fiu o mamă singură, nu şi-ar formula nicio prejudecată la adresa mea.
*
Mda… Nici eu nu am prejudecăţi vizavi de familiile monoparentale care ajung neintenţionat în acest context. Dar să premeditez actul de a aduce pe lume un copil pe care să îl privez din start de un tată bine ales mi se pare egoism pur sau cel puţin inconştienţă. Parcă aş obliga acel copil să se nască şi să trăiască toată viaţa cu un handicap.
Nu ştiu în ce moment au început unii oameni să considere că taţii sunt neglijabili în formarea echilibrată a unui copil. Eu am avut ocazia să am un tată foarte bun şi apoi să nu-l mai am deloc după vârsta de 7 ani. De crescut, am crescut, am supravieţuit, am învăţat să fiu fericită şi aşa. Dar siguranţa că m-am născut din doi părinţi care la momentul acela au ştiut că vor să-mi fie amândoi alături, normalitatea de-a fi avut pentru o vreme o familie bine închegată, bucuria din ochii tatălui meu atunci când mă privea, stabilitatea pe care mi-o imprima prezenţa lui în zilele obişnuite au rămas rădăcinile cele mai solide pe care mi-am construit ulterior devenirea. Cum să oblig un copil să trăiască fără asemenea rădăcini? Apoi s-au adunat multe cicatrici din anii în care am trăit anxietatea neprezenţei tatălui meu. Cum să premeditez ca un copil să trăiască şi el cu riscul unor asemenea cicatrici?
*
Un bărbat care părea dornic să mă cucerească m-a încredinţat odată că el ar fi dispus să îmi ofere favoarea de-a fi tatăl excepţional al acelui copil al meu. Ca şi cum mi-ar face un cadou în care mai departe el nu mă va deranja şi se va amesteca doar cel mult ocazional. Mulţumesc, categoric nu.
La drept vorbind, de ce mi-aş dori să fiu o mamă singură? Să fii mamă nu-i lucru uşor, oricât de frumos ar fi în paralel. Dacă e să traversez o asemenea experienţă, îmi doresc şi pentru mine ca acel copil să aibă un tată prezent şi implicat. Altfel, aşa cum funcţionez eu, cu dor de libertate, nu mă îndoiesc că în calitatea de mamă singură aş ajunge uşor la senzaţia de copleşire. De ce aş căuta-o înadins?
*
Mai este ceva ce oamenii care mi-au sugerat să-mi fac un copil nu prea observă: faptul că eu una îmi exprim deja spiritul matern în alte activităţi decât meseria clasică de mamă. Nu simt că această energie e blocată şi nemanifestată în viaţa mea. De aceea probabil că nici nu îmi lipseşte un copil doar al meu.
Cred că este important să ne găsim astfel de direcţii simultane pentru manifestarea unei anumite energii. Altfel picăm mai uşor în capcana încercării de a ne folosi de alţi oameni pentru a ne amorţi neîmpliniri, complexe, goluri personale. A crea şi a lăsa o amprentă a trecerii tale prin viaţă nu se rezumă doar la a crea un copil şi la a-ţi pune amprenta asupra lui. Există alternative în funcţie de felul de a fi al fiecăruia. Fericiţi cei ce au parte de familii numeroase şi armonioase, dar vă spun din experienţă că acesta nu este pentru toată lumea singurul şi supremul fel de fericire.
*
În zilele noastre, posibilitatea ca o relaţie în care ai pornit cu tot sufletul să se destrame este mai mare decât în trecut, pe vremea părincilor noştri. Este mai obişnuit acum ca un copil să aibă părinţi divorţaţi şi în opinia mea e mult mai bine aşa decât să trăiască între doi părinţi nefericiţi unul cu altul. Văd tot mai mulţi taţi, divorţaţi sau nedivorţaţi, foarte implicaţi şi prezenţi în viaţa copiilor lor. Mai rar, ca şi în cazul meu, se poate întâmpla ca unul dintre părinţi să moară tânăr. Nu există garanţii în momentul naşterii unui copil că el va avea pentru mult timp alături o familie întreagă şi iubitoare. Şi poate că într-adevăr nu toţi copiii depind atât de mult de prezenţa egală a mamei şi a tatălui. Însă, tot după părerea mea, acel prim punct de pornire în viaţă – a te şti născut dintr-un acord de iubire şi asumare între doi părinţi conştienţi – contează enorm, indiferent ce îţi va rezerva ulterior povestea ta.
Contează felul în care ne concepem copiii dacă vrem cu adevărat să fim parte dintr-o omenire vindecată şi funcţională.