M-am născut în București din părinți orășenizați în deceniile comuniste.
Ai mei se trag din țărani munteni, gospodari de la câmpie, proveniți la rândul lor, după câte cunoaștem, din țărani împroprietăriți prin reformele agrare din secolele XIX-XX. Pe tataia Gavrilă, străbunic dinspre mamă, l-au numit chiabur, dar bănuiesc că au vrut să spună mic-chiabur, căci nu mi-au auzit urechile nicio poveste despre averi, moșii, saci cu galbeni pe care să se fi odihnit vreun strămoș de-al meu. Îmi amintesc, în schimb, pământul bolovănos al Bărăganului, arșițele lui formidabile, zilele lungi, pe mamaia Chira și mamaia Silica plecând dis-de-dimineață la joburile lor – chiar și după revoluție, au lucrat ani buni „la colectiv”, drept pentru care au obținut la bătrânețe niște pensii fantastice din care orășenii nu și-ar fi acoperit nici facturile la utilități.
Dar, una peste alta, bunicii mei, țărani împroprietăriți, desproprietăriți, colectivizați, semireîmproprietăriți, buimăciți între războaie mondiale, Războiul Rece și post-decembrism, au fost niște români ca mulți alții și mi-au însoțit copilăria în ritmul acela pitoresc al satelor de la noi.
Între timp, Bucureștiul îmi umplea universul cu amestecurile lui, cu întâmplările mai civilizate, dar și mai snoabe, cu aglomerațiile care de fapt nu îmi displăceau total și cu multă hrană pentru curiozitatea și nestatornicia mea. Mă număr printre acele fiice ale capitalei ferite dintru început de ispitele ei mai dubioase. Am locuit, am mers la școală, m-am jucat și plimbat pe străzi sigure și printre lume bună. Era ca și cum cartierul meu mă făcea o mic-burgheză, deși noi eram o familie simplă, gospodară, așa cum ne învățase să fim viața la țară din tată-n fiu și din mamă-n fiică.
Altfel spus, n-am fost nici țărancă get-beget, nici orășeancă sadea. Ca mulți alți colegi de generație a anilor ’70-’80, de fapt. Vreau să ajung cu expunerea la unul dintre paradoxurile vieții mele, la care încă mai cuget și-acum, în al 39-lea an de când originile sătești m-au dăruit traiului la oraș.
Când mergeam vara la țară, unii localnici mă etichetau automat ca „înfumurată de București”. Când stăteam printre bucureștenii fără neamuri la țară sau deziși de ele, unii mă etichetau automat ca „țărăncuță”. Pe atunci mă luptam să demonstrez țăranilor că nu-s o snoabă crescută în puf, iar orășenilor că nu-s necizelată. În copilărie, mi-a luat ceva până să pricep că și țăranii, și orășenii pot fi la fel de înguști în judecăți, că pleava globului pământesc nu are legătură cu originile geografice, la fel cum rafinamentul, omenia, bunătatea și inteligența nu-s rezervate unor spații anume.
Scriu din tren. Trec munții spre Ardeal. Citesc spre reamintire despre Avram Iancu, Horea, Cloșca și Crișan. Cine au fost cei care au ținut țara asta unită în anii grei ai istoriei, în ciuda adunăturii de stăpânitori cocoțați trufași peste noi? Niște țărani! Dintre ei, s-au ridicat drept căpetenii cei mai de seamă, trecuți câteodată și prin orașe, știutori într-ale treburilor oficiale.
Singurul motiv pentru care nu m-aș muta definitiv la țară este că-s prea agitată pentru așa ceva. Mergeam la câmp în Bărăgan și, în deplină comuniune cu natura, visam la străzile bezmetice ale orașului. Dar nici printre betoane nu mi-e suficient. Așa că mă declar pe veci o simplă orășeancă de la țară.
Pentru că între timp am ajuns în Sibiu, trimit vedere de aici. Să ne iubim originile, oricare și oricâte or fi ele!
